Cazul Oprea-Tismăneanu și anticomunismul de paradă

O analiză despre „gâlceava impostorilor“ oferită în exclusivitate de dr. Liviu Turcu

Greu la dealul democrației originale românești cu brigadierii de serviciu ai anticomunismului de paradă conectat direct la economia de piață și bugetul statului. De 20 de ani, pe „hoitul“ regimului comunist și-a făcut lăcaș și se hrănește copios și fără jenă un grup, altfel destul de restrâns, de indivizi, cu pretenții intelectuale autodeclarate de infailibilitate morală, ideologică și atenție mai ales „științifică“.  Nu că subiectul nu merită a fi obiect de studiu și cercetare cu adevărat științific. Dimpotrivă. Dar în cazul la care mă refer se aplică perfect principiul cibernetic al lui Norbert Wiener conform căruia „garbage in, garbage out“ (adică cel aplicat la „cutia neagră“ gunoi bagi, gunoi iese). Principiul fundamental urmat de cei în cauză este în absolută consonanță cu cel al genezei noii oligarhii postdecembriste la pulpana căruia s-a aciuat: profit și capitalizare politică atât cât cuprinde. O simbioză care sub aspect funcțional este de invidiat ca eficiență dacă ne raportăm la starea generală a societății românești și la performanțele procesului de modernizare politică a țării. Dacă am decis să abordez acest aspect acum, în pofida vicisitudinilor de ordin olfactiv, o fac pentru că este instructiv pentru cei care, direct sau indirect, au luat cunoștință de recenta „gâlceavă“ ce zguduie „famiglia“ mercenarilor ideologici contra-cost ai instituției oficiale de salubrizare anticomunistă. Și când am folosit expresia „contra-cost“ am în vedere alături de aspectele pecuniare și pe cele de capitalizare politică, ideologică și așa-zis „științifică“.
Despre ce este vorba? Grupusculele ideologice ce-și arogă monopolul dreptului de deratizare anticomunistă a societății românești au ajuns în faza în care, nemaînțelegându-se în spatele ușilor închise cu privire la arondarea teritoriului de jumulit, au ieșit în public să-și spele rufele murdare. Nu însă la – și din – întâmplare, ci ca o mișcare calculată urmărind o capitalizare pe spezele opiniei publice înainte ca decizia finală să fie luată de „nașul politic“, adică de „godfather“.  Pentru cititorii care, eventual, luați de treburi mai serioase, sunt în necunoștință de cauză cu privire la „gâlceava“ amintită voi recapitula pe scurt cadrul și cauzele desfășurării acesteia:
1 – În decembrie 2005, deci la 15 ani de la căderea fostului regim comunist, un grup de „băieți inteligenți“ în raport cu propriile interese politice, sociale, financiare etc. l-au convins pe premierul Tăriceanu să înființeze pe speze guvernamentale Institutul pentru Condamnarea Crimelor Comunismului; premierul fiind de sorginte liberală, decizia apărea pe deplin legitimă și în totală aliniere cu vocația ideologică a Partidului Național Liberal. Dar, vorba cunoscută, „ușurel cu pianul pe scări“ pentru cei tentați să rămână doar la o atare explicație. Decizia în cauză nu a fost una de tip pur ideologic, ci a fost în fapt o contrareacție politică născută din rivalitatea prim-ministrului cu președintele Traian Băsescu, care anunțase cu puțin timp înainte, via unui interviu în „Revista 22“, o nouă temă directivă: condamnarea comunismului. Precum se vede, prim-ministrul și grupul propozant au fost mai iuți de picior la capitolul capitalizării politice în fața opiniei publice românești pe o temă extrem de sensibilă și dureroasă pentru mulți dintre români.    
Subiect „gras“ pentru ambele tabere combatante cu impact electoral grefat fie și tardiv pe frustrarea îndelungată a unei părți importante a poporului român. Deși a pierdut runda întâi la capitolul organizatoric, președintele s-a repliat rapid prin înființarea, la începutul anului 2006, a ceea ce este și azi cunoscută ca fiind Comisia (Prezidențială) pentru Condamnarea Comunismului, iar ulterior pentru mulți drept Comisia Tismăneanu. Evident că, în deplină conivență cu orientarea politică a stăpânilor, și cele două grupuscule dominând discreționar cele două structuri oficiale au pornit nu doar la autopsierea fostului regim, dar și la compromiterea reciprocă marcând puncte sub stindardul de luptă al fiecăruia dintre cele două Palate.
Aici se impune o mică paranteză clarificatorie. Cele două structuri de sorginte executivă și guvernamentală au devenit, prin statutul și influența celor două prime funcții în aparatul de stat al României, un passe-partout pentru penetrarea și consolidarea sub formă de bastion a unor importante sectoare culturale, ideologice și politice ale societății românești. În termenii muncii de intelligence, asta se cheamă crearea, dezvoltarea și consolidarea de rețele informative aservite unui nucleu coordonator. În fond, o acaparare ilegitimă de poziții și resurse pe harta generală, altfel perenă, a vechilor conflicte ce sfâșie intelectualitatea românească de zeci de ani.
Luate ad litteram, cele două structuri se autoexclud de la bun început demersului științific declarat întrucât poziționează ne-echivoc concluzia înaintea premiselor. În al doilea rând, ele s-au dorit a fi de la bun început structuri de instrumentare politică (că de fapt intenția reală primordială a fost de capitalizare politică, este o altă poveste) cu pretenția de implicare directă în decizii de ordin juridic, financiar și social ce sunt de competența unor instituții de sine stătătoare ale aparatului de stat. Mai pe șleau spus, structurile respective au jinduit și încercat să acționeze după modelul faimoaselor curți inchizitoriale de tristă amintire ale bisericii catolice. Frustrarea și amărăciunea unei părți a societății românești exasperată de continuitatea mascată la putere a fostei clase politice comuniste a fost și încă a rămas o umbrelă și un scut de excepție pentru mercenarii ce profesează „anticomunismul de serviciu“ în propriul folos. Și, cum spun anglo-saxonii, „to add insult to injury“ la adresa victimelor fostului regim totalitar, noii inchizitori ideologici s-au descalificat de la bun început prin biografiile, carierele și compromisurile politice de notorietate făcute în trecut cu regimul comunist. Că totul a devenit, mai ales în cazul raportului prezidențial, o șușanea menită să permită președintelui Traian Băsescu  o importantă capitalizare politică pe plan intern, dar mai ales pe plan internațional, este limpede pentru mai toată lumea. Argumentul suprem al acestei calificări îl constitutie faptul că mai niciuna din propunerile importante ale Raportului nu și-a găsit finalitatea în plan legislativ sau executiv. Este trist să constați că un subiect atât de important pentru percepția și educția politică și morală a nației a putut fi atât de ușor și condamnabil trivializat pentru rațiuni efemere de ordin propagandistic.
Oricum, spre ghinionul celor în cauză „scripta manent“ iar generațiile viitoare îl vor cataloga corespunzător și relua abordarea temei pe temeiuri cu adevărat științifice.
2 – După prezentarea de către președinte în fața Parlamentului în decembrie 2006 a unei declarații politice pe marginea Raportului, cele două structuri și-au continuat, prin membrii celor două grupuscule, sinecura pe spezele statului român. Cei de la Comisia prezidențială au forțat o cvasipermanentizare sub pretextul necesității de finalizare sub aspect pragmatic a propunerilor din Raportul final, iar cei de la Institut și-au propus să devină o interfață ad-hoc a Parchetului pe segmentul victimelor fostului regim. În martie 2009, guvernul Boc a luat în discuție propunerea de unificare a Comisiei prezidențiale cu stafful Institutului, Marius Oprea urmând să fie menținut ca director, iar comanda politică urmând a fi încredințată lui V. Tismăneanu în calitate de președinte al Consiliului Științific. Oprea și susținătorii lui din societatea civilă s-au opus categoric scestui plan, unii dintre membrii marcanți ai Consiliului amenințând cu demisia și un boicot public.  Din rațiuni de ordin financiar birocratic, dar și ca expresie a  relațiilor politice conflictuale, între aripile pro-Băsescu și pro-liberală, în luna noiembrie 2009, guvernul Boc a dispus în cele din urmă comasarea Institutului pentru Condamnarea Comunismului din România (sic) cu Institutul pentru Memoria Exilului Românesc, concomitent  cu lărgirea numerică a Consiliului. Premierul Boc, fiind vorba de o nouă structură instituțională, urma fie să numească un nou președinte, fie să-l reconfirme pe Marius Oprea. Sesizând pericolul unei decizii iminente, grupul lui Marius Oprea a reușit să impună, în calitate de președinte de onoare cu titlu interimar, pe Dorin Tudoran. Cum acesta are sub aspectul biografiei politice un statut real de disidență în raport cu fostul regim, Marius Oprea a crezut că prin această mișcare a barat decisiv ambițiile lui V. Tismăneanu. Speranțe neîmplinite, cum se spune. Marius Oprea având informațtii de ultimă oră despre o iminentă debarcare de la conducere pentru a fi înlocuit de unul dintre oamenii lui V. Tismăneanu (acesta nu poate obține postul neavând cetățenia română) a decis să iasă în public pentru a demantela mașinațiunile grupului competitor devoalând direct și la oră de vârf pe posturile de televiziune implicarea directă și ambițiile de control absolut ale acestuia din urmă. 
Ceea ce a urmat amintește de celebrele bancuri georgiene. Pe tabla de șah au apărut piese „noi și grele“ din aparatul politic de partid al PD-L, dar și al PNL, fiecare denigrând cu aplomb partea adversă. Când urmărești însă, dacă nu ai altceva mai bun de făcut, argumentația telectuală a combatanților, te apucă râsu’-plânsu’, cum se spune. Spectacol tipic dâmbovițean cu cațavenci, tipătești, zoici și cetățeni turmentați cât cuprinde. Voi oferi spre ilustrare doar câteva mostre ale producției cerebrale ale acestei „elite telectuale“ ce domină discreționar, din păcate, câmpul renașterii conștiinței democratice naționale.
(va urma)