Acasă Actualitate Adevărul despre Eminescu

Adevărul despre Eminescu

DISTRIBUIȚI

Au trecut deja o sută  douăzeci și doi  de ani de la moartea lui Mihai Eminescu și astăzi , 15 ianuarie, ziua nașterii sale, suntem datori să ne reamintim de cel care a fost mai mult decât un mare poet național. Circumstanțele reale ale morții sale sunt puse acum  în discuție publică iar conturul activității sale politice și jurnalistice este luat în calcul pentru a desluși dispariția sa abruptă. Puțină lume știe cum a murit Eminescu: lovit în cap în timp ce cânta "Deșteaptă-te române"!

Manualele școlare sunt pline de parascovenii despre Eminescu dar omit astfel de mici "amănunte" continuând perseverent să descrie circumstanța morții lui Eminescu ca urmare a îmbolnăvirii acestuia de o boală venerică.

Cine sunt aceia care perpetuează falsul și alimentează mituri mincinoase pe seama lui Mihai Eminescu? Ce fel de profesori de limba română predau tâmpenii peste tâmpenii pe seama lui Eminescu, copiilor? Cine le-a dat diplome, cine îi girează, cine le scrie manualele? Cine sunt aceia care se fac vinovați de risipirea zestrei lăsată de acesta? Ce fel de stat este statul român care recompensează detractorii lui Eminescu și pune la loc de cinste falsificatorii memoriei acestuia?

Tendința detractorilor este de a-l coborî în planul discutabilului și al disputabilului. Negația și denigrarea, “demitizarea” și “prelucrarea” lui Eminescu din ultima perioadă este însă expresia unui alt tip de apetit critic, generat și coordinat de o grupare descalificată moral dar totodată dominantă, încă, din punct de vedere politic. Eminescu ba nu ar fi fost suficient de creștin ortodox, ba nu ar fi meritat să fie numit poet național, ba nu era “politicaly corect”, ba așa ba pe dincolo. Pe undeva tot răul este spre bine, pozitivarea negativității funcționează și (mai ales) în “cazul Eminescu”. Punerea sub semnul întrebării a valorii, chiar negația și contestarea lui Eminescu are și o parte pozitivă deoarece până la urmă îl întărește. Critica valorii instituționalizate este utilă în sine fie și pentru că astfel are loc testarea trăiniciei scării de valori. Faptul că o operă ajunge, periodic, obiect de contestație se încadreaza în ciclul firesc al "ajustărilor" contemporaneității.

Eminescu a trecut cu bine prin toate aceste încercări. Chiar sub aspect comercial, Eminescu a rămas în top, producându-se mai mulți bani din re-re-editările sale decât din toate operele cumulate ale întregii bresle scriitoricești din România, pe parcursul ultimului secol. În cei peste 150 de ani de circulație neintrerupta, numele său nu s-a estompat nicio clipă. Singurul reper serios de evaluare a circulației numelui lui Eminescu este chiar biblioteca Eminescu, constituită la Botoșani, din donația renumitului bibliofil Ion. C. Rogojanu, care include 8.000 de titluri de cărți de și despre Eminescu, la care se vor adăuga, alte (cel puțin) 7.000 de volume. Au apărut și vor mai apare mii de cărți, ale multor mii de autori care l-au adjudecat sau l-au judecat, l-au contestat, refuzat, criticat.

„Sacrificarea” lui Eminescu, re-executarea sa simbolică, re-aducerea sa la starea de cadavru este însă cu totul altceva. Tipologia curentului contestatar dirijat de la nivel de stat din ultima perioadă este diferită tocmai deoarece este executată de persoane politice cu poziții nu doar în viața literară ci și, mai ales, în stat sau în instituții ce țin de statul român. Este o formă de reeditare a asasinatului său – realizat tot de “persoane de stat” – precedat de moartea civilă. Eminescu este ținta, și astăzi, a unui curent așa zis “progresist” izvorât de fapt din catacombe ideologice care încearcă să-l împingă la o periferie a istoriei și culturii românești. O tentativă demolatoare colectivă, dar care își are originea într-un centru ideocratic comun, forțează schimbarea orizontului de receptare a lui Eminescu. Instanțe culturale, literare și politice cu platformă de audiență cum ar fi criticul literar și amploaiatul MAE Nicolae Manolescu, îndeamnă la renunțarea omologării naționale a lui Eminescu. Dezavuare, demitizare, reconsiderare, negație sunt noii vectori normativi ai discursului “oficial” despre Eminescu.

Dosarul Eminescu 

Cei care îl portretizează astăzi pe Eminescu în chip de cadavru își asumă astfel, pe cale simbolică, și nu numai, filiații strânse cu cei care și l-au dorit pe Eminescu cadavru, în epoca sa, cei care l-au și înlăturat pe Eminescu din viața publică, tot în numele culturii politice “progresiste”, invocate în textul lui Patapievici. Un excurs jurnalistic lansat acum doi ani de ziariști de investigație afiliați la organizația Civic Media, pe tema sfârșitului abrupt a vieții ziaristului și omului politic Mihai Eminescu a dat recent roade neașteptate. Ipoteza lichidării sale fizice a fost lansată ca o temă de anchetă de către ziariști și cercetători de marcă care au pornit un demers investigativ dedicat “colegului de breaslă” Mihai Eminescu. Tema de lucru a fost preluată și urmărită cu o deosebită atenție pentru cel mai mic detaliu arhivistic și istoriografic, de filosoful Constantin Barbu care a lansat nu mai puțin de zece volume, ale unei investigații analitice complete realizate sub egida Academiei și Fundațiilor Mihai Eminescu. "Codul Invers – Arhiva înnebunirii și uciderii nihilistului Mihai Eminescu", cum se intitulează seria de volume cuprinde mii de pagini de documente, însemnări în facsimil din Eminescu, grăitoare despre sacrificarea sa, fotocopii ale originalelor unor acte secrte din arhivele imperiale austro-ungare, fragmente din jurnalul și memoriile regelui Carol I, din însemnările zilnice ale lui Maiorescu și din ale altor contemporani ai crimei, părți ale unor note informative secrete din arhivele unor servicii ale țărilor europene. Un astfel de "plan de măsuri" în ce-l privește pe militantul societății conspirative "Carpații" – Mihai Eminescu – poartă semnătura însuși împăratului Franz Josef!

Deoarece Eminescu era o țintă de stat, o amenințare la adresa siguranței imperiale! Context care dezvăluie un Eminescu geopolitician și naționalist implicat în acțiuni conspirative pentru proiectul Daciei Moderne – România Mare.

Eminescu a devenit o victimă a regimului politic datorită în principal implicării sale în presă și politică. Ziaristul Eminescu a fost o țintă operativă și a fost urmărit pas cu pas de agenții secreți ai Imperiului Austro-Ungar. Eliminarea sa de pe scena politică s-a datorat unei acțiuni conspirate executate cu profesionalism.
 
Eminescu a atras una dintre cele mai complexe manevre de dezinformare și intoxicare specifice domeniului serviciilor speciale. Posteritatea sa a fost deformată și manevrată de toate regimurile politice care s-au succedat în România. Restabilirea adevărului despre Eminescu este o datorie de onoare a breslei ziariștilor. Ca și mulți alți ziariști Eminescu a intrat în malaxorul aparatului represiv (a fost arestat de opt ori), al poliției politice și – mai mult decât atât – a devenit o problemă (și o afacere) de Stat.

Cea mai însemnată parte a activității sale a fost dedicată gazetăriei, politicii. Din 1876 devine ziarist profesionist, ocupația sa principală până la sfârșitul vieții. Debutează la Curierul de Iași apoi, în 1877 este redactor la Timpul, din 1880 redactor șef și redactor pe politică până în 1883. În mod brutal, în iunie 1883, munca sa este întreruptă și este introdus cu forța într-un ospiciu. Poliția, sub comanda Puterii de stat îl transformă astfel pe Eminescu într-unul dintre primii deținuți politici ai statului modern român. Oricum este primul ziarist căruia i se pune căluș în gură în această manieră dură. Metoda va fi perfecționată sub comunism.

Eminescu își asumă ca pe o profesiune de credință lupta pentru România amendând atât liberalii cât și conservatorii pentru politica de cedarea în interesul marelui capital în chestiuni arzătoare ale timpului. Scria vibrant, scria cu patos dar și cu rigoare scria cu o forță devastatoare. Maiorescu notează – “Eminescu s-a făcut simțit de cum a intrat în redacție prin universul de idei al culturii ce acumulase singur, prin logică și verb”. “Stăpân pe limba neaoșă” și cu o “neobișnuită căldură sufletească”, Eminescu însuflețea dezbaterea publică și totodată izbea necruțător “iresponsabilitățile factorilor politici, afacerismele, demagogia și logoreea păturii superpuse”.  

Eminescu – omul politic național 

Pe scurt un ziarist de marcă, o voce puternică, un spirit radical și incomod. Mihai Eminescu avea o funcție publică foarte importantă ca redactor-șef al ziarului Timpul, care era organ oficial al Partidului Conservator. Maiorescu – la organizarea Partidului Conservator a arătat clar poziția lui Eminescu: “Cei 10 capi ai lui, și al 11-lea, domnul Mihai Eminescu, redactor la ziarul Timpul”.

Eminescu duce campanii de presă dedicate chestiunii Basarabiei, critică aspru Parlamentul pentru înstrăinarea Basarabiei este intransigent atât față de politica de opresiune țaristă (“o adâncă barbarie”) cât și față de cea a Imperiului Austroungar și totodată își acuză colegii, fruntașii conservatori, că participă la înființarea de instituții bancare în scop de speculă. Situația sa la ziar devine critică în 1880 mai ales după ce atacă proiectul de program al partidului conservator lansat de Maiorescu în care acesta pleda pentru subordonarea intereselor României și sacrifica românii aflați sub puterea Imperiului Austroungar. Câtă vreme guvernele de la Budapesta îi oprimează pe români îngrădind accesul la școală și biserică, blocând cultivarea limbii materne – apropierea de Imperiu nu este posibilă și nici recomandabilă avertiza jurnalistul. Viena însă atrage ca un magnet și conservatorii se cuplează cu liberalii – “la ciolan” cum ar zice azi Ion Cristoiu. P.P Carp, înalt fruntaș conservator devine ambasador al liberalilor la Viena și cere să i se pună surdină lui Eminescu (într-o scrisoare către Titu Maiorescu îi atrage atenția: "și mai potoliți-l pe Eminescu"). Scârbit, acesta protestează: “Suntem bărbați noi sau niște fameni, niște eunuci caraghioși ai marelui Mogul. Ce suntem, comedianți, saltimbanci de uliță să ne schimbăm opiniile ca cămășile și partidul ca cizmele?.” Ca urmare în noiembrie 1881 Eminescu este înlocuit de la conducerea Timpului, este retrogradat iar noul redactor – șef îl atacă pe Eminescu în chiar ziarul pe care acesta îl condusese.  

Eminescu – ținta serviciilor secrete imperiale 

În 1882 Eminescu participă la fondarea unei organizații cu caracter conspirativ, înscrisă de fațadă ca un ONG – “Societatea Carpații”. Societatea își propunea – conform Statutului, să sprijine orice “întreprindere românească”. Se avea însă în vedere situația românilor din Imperiul Austro-Ungar. Considerată subversivă de serviciile secrete vieneze organizația din care făcea parte Eminescu este atent supravegheată. Sunt înfiltrați agenți în preajma lui Eminescu inclusiv în redacție.

Manifestările organizate de “Societatea Carpații” îngrijorau în mod deosebit reprezentanța diplomatică a Austro-Ungariei în România. "Societatea Carpații", era un adevărat partid secret de rezervă, cu zeci de mii de membri, care milita pe față pentru ruperea Ardealului de Imperiul Austro-Ungar și alipirea la Tară dar executa și acțiuni conspirative.

Într-o nota informativă secretă din 7 iunie 1882, redactată de ministrul plenipotențiar al Austro-Ungariei la București, Ernst von Mayr către ministrul Casei imperiale și ministrul de externe din Viena se raporta: “Societatea “Carpaților” a ținut la 4 iunie o ședință publică, căreia i-a precedat o consfătuire secretă. Despre aceasta am primit din sursă sigură (ceea ce înseamnă nota unui agent înfiltrat în organizație – n.n.) următoarele informații: subiectul consfătuirii a fost situația politică. S-a convenit acolo să se continue lupta împotriva Monarhiei austro-ungare, dar nu în sensul de a admite existența unei “Românii iredente”. Membrilor li s-a recomandat cea mai mare precauție.

Eminescu, redactorul principal al ziarului “Timpul”, a făcut propunerea de a se încredința studenților transilvăneni de naționalitate română, care pentru instruirea lor frecventează instituțiile de învățământ de aici, sarcina pe timpul vacanței lor în patrie, să contribuie la formarea opiniei publice în favoarea unei “Dacii Mari”. Săcăreanu, redactorul adjunct de la “Româna liberă” a dat citire mai multor scrisori din Transilvania adresate lui, potrivit cărora românii de acolo așteaptă cu brațele deschise pe frații lor”. (Arhivele St. Buc., Colecția xerografii Austria, pach. CCXXVI/1, f.189-192, Haus – Hof – und Staatsarchiv Wien, Informationsburo, I.B.-Akten, K.159).

Un alt un raport confidențial către Kalnoky, ministrul de externe al Austroungariei, informa despre o altă adunare a Societății Carpații, din care rezultă că un anume Lachman, redactor la ziarul „Bukarester Tageblatt” și foarte activ spion austriac, avea ca sarcină urmărirea pas cu pas mai ales a lui Eminescu. În contextul notei informative se mai numește un agent din vecinătatea imediată a lui Eminescu, care ar fi putut fi chiar vicepreședintele Societății Carpații, despre care se scrie negru pe alb că este nici mai mult nici mai puțin decât … spion austriac. (numele acestuia reapare ulterior în procesul verbal dresat de comisarul Niculescu cu ocazia arestării lui Eminescu: “informat de d.d. G.Ocășanu și V.Siderescu că amicul lor d-l Mihai Eminescu, redactorul ziarului Timpul, ar fi atins de alienație mintală”.)

Eminescu avea o statură publică impresionantă și era perceput drept un cap al conservatorismului dar și al luptei pentru unitate națională coordonate ulterior printr-o întreagă rețea de societăți studențești din orașe centre universitare din cuprinsul monarhiei Austro-Ungare. S-a creat un fel de network care avea ca obiectiv direct lupta pentru unitatea politică a românilor. Pe lângă societatea “Carpații”, au mai apărut la Budapesta societatea “Petru Maior”, la Viena “România jună”, la Cernăuți “Junimea”, “Dacia”, “Bucovina și Moldova”, în Transilvania societatea “Astra” și în vechea Românie, “Liga pentru unitatea culturală a tuturor românilor în vechea Românie”, care avea filiale inculsiv la Paris. Toate aceste organizații se aflau în obiectivul serviciilor secrete ale Austro-Ungariei, fiind intens înfiltrate și supravegheate. Colecția arhivelor politice vieneze cuprinde numeroase rapoarte similare cu notele informative care priveau activitatea lui Eminescu, considerat un lider primejdios. Eminescu era urmărit pas cu pas. Baronul von Mayr, ambasadorul Austro-Ungariei la București, îl însărcinase pe F. Lauchman în acest sens: “Eminescu este în permanență urmărit de F. Lachman, agent austro-ungar care avea sub observație mișcarea (“iridenta”) ardelenilor din București și ale cărui rapoarte sunt astăzi cunoscute”. O notă informativă a baronului von Mayr denunța articolul lui Eminescu din “Timpul”, privitor la expansiunea catolicismului în România.

În 1883 Eminescu realizează un tablou al maghiarizării numelor românești în Transilvania și îl ridiculizează pe rege, pe Carol I pentru lipsa sa de autoritate. Condamnă guvernul liberal pentru politica externă și internă, denunță cârdășia conservatorilor cu liberalii și devine o povară incomodă pentru toată lumea. Tiradele și intransigența sa deranjau toate taberele. Eventualitatea ca acesta să devină cândva parlamentar – ca mulți alți ziariști, ar fi fost nefastă pentru puterile externe din jurul României, deoarece ar fi putut genera un curent politic ostil și neconvenabil intereselor acestora. Eminescu este informat și simte că i se pregătește ceva. 

“Moartea civilă”

 În 28 iunie 1883 se strânge lațul. Este luat pe sus de poliție și băgat cu forța la ospiciu. Sunt încălcate desigur toate normele legale și i se înscenează unul dintre cele mai murdare procese de defăimare și lichidare civilă la care au participat inclusiv “apropiați” interesați prin diferite mijloace.

Ziua de 28 iunie 1883 este o zi foarte importantă pentru istoria și politica României nu doar datorită arestării lui Eminescu. Exact în această zi, Austro-Ungaria a rupt relațiile diplomatice cu statul român timp de 48 de ore, iar von Bismark i-a trimis o telegramă lui Carol I prin care Germania amenința cu războiul. În cursul verii Imperiul Austroungar a executat manevre militare în Ardeal pentru intimidarea Regatului României iar presa maghiară perorase pe tema necesității anexării Valahiei. Împăratul Wilhelm I al Germaniei a transmis de asemenea o scrisoare de amenințări, în care soma România să intre în alianță militară iar Rusia cerea, de asemenea, satisfacții.

Guvernul a desființat "Societatea Carpații" chiar la cererea reprezentantului Austro-Ungariei în București, baronul Von Mayr, cel care se ocupa cu spionarea lui Eminescu. Totodată cu arestarea și internarea la balamuc a lui Eminescu au fost organizate razii și percheziții ale sediului “Societății Carpații” au fost devastate sediile unor societăți naționale, au fost expulzate persoane aflate pe lista neagră a Vienei și au fost intentate procese ardelenilor.

Exact în această zi trebuia de fapt să se semneze tratatul secret de alianță dintre România și Tripla Alianță formată din Austro-Ungaria, Germania și Italia. Tratatul însemna aservirea României Austro-Ungariei în primul rând ceea ce excludea revendicarea Ardealului. Bucureștiul era dominat de ardeleni care ridicau vocea din ce în ce mai puternic pentru eliberarea Ardealului, pentru drepturile românilor asupriți de unguri. Eminescu era în centrul acestor manifestări. Tratatul urma să interzică brusc orice proteste pentru eliberarea Ardealului iar condiția semnării tratatului era anihilarea revendicării Ardealului de la București. “Directiva de sus” s-a aplicat la diferite nivele. Declararea nebuniei lui Mihai Eminescu este unul dintre ele. Așa zisele “interese de stat” l-au nimicit pe tânărul redactor – potențială mare figură politică a României Mari, tocmai în anul când împlinea 33 de ani, vârsta jertfei lui Ioan Botezătorul și a lui Iisus. Tratatul a fost semnat până la urmă în septembrie 1883 ceea ce a mutat lupta ardelenilor în Ardeal. 

Lichidarea

Ce urmează în anii următori este un coșmar – bine regizat, în care rolurile sunt asumate de personajele politice ale vremii. Distrugerea lui Eminescu este deliberată și va duce la moartea sa. Poliția i-a sigilat casa, Maiorescu i-a ridicat manuscrisele și toate documentele – cică să nu fie distruse – depunându-le, selectiv, la Academie după ani buni. Eminescu nu și-a mai vazut niciodată corespondența, cărțile, notele. În manuscrisele din acei ani, cele care au scăpat nedistruse de Maiorescu, sunt însemnări derutante, care arată nivelul la care era hotărât să acționeze Eminescu ca lider al “Societății Carpații”. Planurile lui Eminescu, vizau contracararea consecințele unei alianțe a Casei Regale din România cu lumea germană, proiecte cu adevărat “subversive”, mergând până la o răsturnare a lui Carol I. Este ușor de înțeles că acțiunile sale au fost dejucate prin metodologia tipică “măsurilor active” specifice serviciilor secrete de acum dar și de atunci. Nimic nou sub soare pe câmpul “operativ”. Se lansează zvonul nebuniei inexplicabile, se insistă pe activitatea sa poetică – romantică, se inventează povestea unei boli venerice. Este apoi otrăvit lent cu mercur, sub pretextul unui pretins tratament contra sifilisului, este bătut în cap cu frânghia udă, i se fac băi reci în plină iarnă, este umilit și zdrobit în toate felurile imaginabile. Nu mai are unde să scrie, se resemnează cu situația sa de condamnat politic și își asumă destinul – nu fără însă a lupta până în ultima clipă. În 1888, Veronica Micle reușește să îl aducă pe Eminescu la București, unde urmează o colaborare anonimă la câteva ziare și reviste, iar apoi, la 13 ianuarie 1889, ultimul text ziaristic al lui M. Eminescu: o polemică ce va zgudui guvernul rupând o coaliție destul de fragilă de altfel a conservatorilor (care luaseră, în fine, puterea) cu liberalii. Repede se află, însă, că autorul articolului în chestiune este "bietul Eminescu" Și tot atât de repede acesta este căutat, găsit și internat din nou la balamuc în martie 1889. Eminescu este scos complet din circuit iar opera sa politică a fost pusă la index. 

Defăimarea

Defăimarea sa nu a încetat însă la peste un secol de la uciderea sa. Adevărate campanii continuă și azi. I se fac rechizitorii și procese de intenție, este proclamat drept proto-fascist. Abia recent s-a dovedit, prin contribuția unor specialiști în medicină legală – cum este Vladimir Beliș, fost director al Institutului de Medicină Legală sau cu aportul doctorului Vuia că mitul bolilor sale a fost o intoxicare de cea mai joasă speță. Punând cap la cap toate dovezile strânse ani de zile, Ovidiu Vuia scrie: "Concluziile mele, ca medic neuropsihiatru, cercetător științific, autor a peste 100 de lucrări din domeniul patologiei creierului, sunt cât se poate de clare. Eminescu nu a suferit de lues și nu a avut o demență paralitică". Lui Eminescu i s-a făcut autopsia în ziua de 16 Iunie 1889, existând un raport depus la Academie, nesemnat însă. Creierul său, după autopsie, s-a constatat că are 1495 de grame, aproape cât al poetului german Schiller, iar apoi este "uitat" pe fereastră, în soare. Creierul său era o dovadă stânjenitoare a falsității teoriei sifilisului – deoarece această boală mănâncă materia cerebrală. În manualele de astăzi continua însă propagarea operațiunii de dezinformare coordonată de serviciile secrete al Austroungariei. “Ținta” Eminescu încă preocupă diferite cancelarii și “grupuri de prestigiu” – în fapt extensii ale unor grupuri de putere care își perpetuează misiunea de destructurare a valorilor simbolice ale României.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

DISCLAIMER
Atentie! Postati pe propria raspundere!
Inainte de a posta, cititi regulamentul.