Cazul Oprea-Tismăneanu: Gâlceava impostorilor (II)

O analiză despre „anticomunismul de paradă“ oferită în exclusivitate de dr. Liviu Turcu

Cu rolul declarat de a  eradica „pe viu“ reflexele implantate de fostul regim comunist. În cea mai pură logică aristotelică, adversarii lui Marius Oprea afirmă că nu are dreptate în afirmațiile făcute pentru că… le-a făcut la două televiziuni ai căror proprietari sunt foști securiști. Apoi, Cristian Preda, europarlamentar și fost consilier prezidențial, afirma de pe poziții adverse despre Marius Oprea: „… el nu este decât o portavoce liberală. Ura lui față de Băsescu creează o falie (outch) în investigarea comunismului. … nu e în regulă că acum face această mobilizare politică (n.a. – trimiterea la lista semnatarilor ce susțin menținerea lui Oprea la șefia Institutului). V. Tismăneanu nu este un no name. Tismăneanu este parte a canonului care definește acest perimetru intelectual al investigării comunismului (n.a. – adânc, poate se trece în curând de la canon la canonizare să avem și noi un sfânt în viață pe altarul anticomunismului de fațadă)“. (…)
Să-l lăsăm însă pe V. Tismăneanu să explice el însuși ce dorește pentru el și pentru „gloata“ ce trebuie adusă în modernitate prin scoaterea din mlaștina pestilențială a istoriei. Cu propriile sale cuvinte: „… Marius Oprea să rămână președintele (titlul nu a fost subiect de dispută, putea fi și acela de director general ori director executiv) IICCR unificat și regândit strategic, cu un nou Consiliu Științific, prezidat (coordonat)  de Vladimir Tismăneanu, care va cuprinde toți membrii vechiului Consiliu IICCR și o serie de noi membri (cercetători din Comisia Consultativă Prezidențială, foști membri ai Comisiei Prezidențiale)…   Una este să prezidezi un Consiliu Științific, alta să fii președinte de onoare etc. Prima poziție implică munca (scrieri de cărți recunoscute internațional, editare de volume, elaborarea de propuneri, organizarea de conferințe, conceperea de programe educative, integrarea în programele doctorale internaționale cu care ai de-acum relații demonstrate, contacte cu marile universități), a doua, horribile dictu, onoruri“. Modest ca de obicei, V. Tismăneanu se autocalifică pentru poziția de șef al Consiliului Științific, neavând probabil încredere în servanții săi de coterie.
Tismăneanu încearcă de fapt să împuște doi iepuri deodată: mai întâi impune discuției criteriul calificării poziției prin hiperbolizarea performanțelor sale personale și apoi, la final, dă și el din mers o copită la adresa proaspătului președinte de onoare interimar al Institutului, respectiv disidentul real, și nu făcut pe puncte, Dorin Tudoran. După care V. Tismăneanu continuă: „Nici eu, nici prietenii mei de idei și valori nu dorim capul, gâtul sau măruntaiele cuiva“. Miroase deja  a abator ‘telectual. „Nu contrapunem morții cărților, o dihotomie menită să dea frisoane (aluzie la preocupările lui M. Oprea – n.a.). Nu cerem nimănui să semneze apeluri pentru noi (dar o facem, când e nevoie, pentru Declarația de la Praga, pentru Liu Xiaobo ori pentru Doru Mărieș)“. Aici V. T. bate șaua ca să priceapă iapa nerecunoscătoare.
„Singurul lucru care mă și ne interesează este continuarea consecventă a demersului de investigare onestă a dictaturii comuniste din România și a consecințelor sale.“ Fraza aceasta conține în sine o contradicție flagrantă, întrucât continuarea, repet, continuarea demersului de investigare, așa cum a fost făcut până acum, poate fi calificat oricum, numai ca fiind onest, nu. Și aici voi reaminti ceea ce s-a spus public în mai multe rânduri: o Comisie prezidențială alcătuită pe principiul „găștii“ din oameni marea majoritate lipsiți de competența și reputația profesională necesare în raport cu tema abordată și la care se adaugă faptul că unii membri au fost deconspirați ca având legături cu fosta Securitate se autodescalifică instantaneu pentru o atare întreprindere.
Ignorând această realitate și mizând pe amnezia publicului, zice V. Tismăneanu că în noua formulă structurală e nevoie de o reorientare serioasă a activităților actualului Institut: „Centrul de cercetare rezultat din unificarea lor trebuie să-și continue activitatea în spiritul unei viziuni științifice moderne asupra comunismului românesc și a consecințelor sale (inclusiv crimele din perioada Revoluției ori mineriadele), cu o fundamentare deopotrivă empirică și teoretică, conectată la marile dezbateri din comunitatea intelectuală internațională… Chestiunea esențială ține, prin urmare, de strategia conceptual-interpretativă, de filosofia și metodologia cercetării, … de capacitatea de a integra în discursul istoric românesc noile direcții, inclusiv cele legate de dimensiunea anemnetic-subiectivă (Hellbeck, Figes, Merridale, Todorov, Werth, Rev)“. Cred că s-a înțeles și subscriu: „Să trăiți, tovarășe Răutu!“.
(…)
Oricum, pentru a se înscrie perfect la nivelul dezbaterii ‘telectuale a adversarilor săi, Marius Oprea se defulează public în plin acces de furie și disperare: „Nu mi-e frică de ceea ce mi se coace. Nu mi-e frică nici de căcații de comuniști, nici de căcații ăștia de la putere…“. Se poate sesiza de către cititor în afirmația de mai sus găsirea cu ușurință a factorului denominativ comun, numai că se schimbă surprinzător cadrul de referință, întrucât e adevărat că știm despre prezența comuniștilor la putere, dar rămâne neclară apartenența ideologică a actualilor guvernanți.
După care M. Oprea simte nevoia unei explicații suplimentare: „Dacă nu reacționam dur și existau atâtea reacții de apărare, eram deja schimbat la ora asta. Eu nu sunt ciobanul din «Miorița», nu aștept să-mi taie ăștia capul și apoi să plâng de emoție. Practic, Institutul este creația mea… Să zicem că mă lipsesc de funcția de președinte. Bun, știi care este viitorul meu? Mă duc la șomaj. Eu n-am alt job, part-time sau nu știu ce. Vânătorul de securiști ajunge șomer. Adică pentru că eu am altă opțiune politică decât guvernanții, trebuie să fiu dat de pământ? Doar pentru că sunt simplu membru al PNL? Cum zicea chiar Tismăneanu: Stalinism pentru eternitate“. Bine zis. Numai că iată că partea competitor-adversă a găsit de cuviință să dezamorseze potențialul impact afectiv la nivelul opiniei publice (așa ca la jocul de ping-pong al capitalizării) punându-l pe același europarlamentar pedelist și ex-consilier prezidențial să iasă în public cu o nouă ofertă compensatorie dacă Oprea se face băiat cuminte și acceptă să predea Institutul: „Pe Marius Oprea l-am invitat, în calitatea mea de decan al Facultății de Științe politice de la Universitate, să predea un curs despre comunism și a făcut-o vreme de mai mulți ani cu succes. A refuzat să dea un concurs, preferând să meargă la concursul organizat la Facultatea de Istorie, unde a fost, din nefericire, respins. Marius Oprea e oricând binevenit la Științe Politice“.  Concluzia apud Cristian Preda este deci pentru opinia publică: M. Oprea nu va fi șomer, îi dau eu o pâine la Facultatea unde sunt decan, iar dacă refuză, o face în scop diversionist pentru a rămâne la șefia Institutului. Și lista poate continua…
Dacă nu aș cunoaște îndărătnicia proverbială a românului de rând la „învățământul politic programat“, inclusiv cel clocit de sus-numiții, mărturisesc că aș fi cutremurat la propriu. Nu este însă cazul, cu excepția acelei părți minore și minoritare (statistic) a intelectualității aservite, care vede în alinierea la asemenea grupuri șansa unei cariere de tip oportunist. O vacă bună de muls, cu furajare asigurată din banul public. Să mai amintim că cele două structuri nu sunt singurele vaci „sacre“ ale anticomunismului de paradă. Lista e mult mai lungă, acoperind aproape întregul spectru politic al sistemului partinic. De aici și dansul intra-grup „o mână spală pe alta“ sau „prost, prost, dar e de-al nostru“, iar când e vorba de adversari, reacția solidară a „spiritului de haită“.
Prostia, ca și ticăloșia, nu poate fi însă o scuză atunci când este vorba de o temă serioasă precum abordarea și studierea obiectivă a regimului comunist. Așa că, în final, am și eu o modestă propunere: ocupanții actuali ai structurilor finanțate acum de la buget să-și ia un concediu fără plată nelimitat, lăsând locul unei noi echipe constituite din intelectuali de reală valoare, cu mare experiență profesională și o reputație impecabilă. Iar dacă acest lucru nu este posibil hic et nunc, să se amâne abordarea acestei teme atât de importantă până când criteriile de mai sus vor fi îndeplinite. Rezultatul va fi atotbinefăcător: facem și economii financiare în plină criză economică, dar mai ales vom scuti pe români de un nou proces de alienare/îndobitocire ideologică de tip stahanovist obligând generațiile viitoare să o ia de la capăt la costuri politice și morale mult mai mari.