Confesiunile Seniorului: Corneliu Vadim Tudor – un milog la poarta PNȚCD

Ion Iliescu s-a lăudat, de curând, că Seniorul Corneliu Coposu l-ar fi invitat, în primele săptămâni ale anului 1990, să candideze pe listele PNȚCD. Dar și că, mânat de înaltele sale crezuri politice, ar fi refuzat oferta liderului țărănist. De fapt, aceasta este doar una dintre nenumăratele minciuni pe care bătrâna cotoroanță bolșevică ni le tot spune de peste două decenii. Tot în acea perioadă tulbure,  s-a mai petrecut, însă, o năstrușnicie care, privită prin prisma evoluției politice ulterioare a unuia dintre protagoniști, ni s-ar putea părea, acum, de-a dreptul halucinantă. Atunci, în ianuarie 1990, Corneliu Vadim Tudor, a bătut la porțile PNȚCD, unde s-a milogit, umil, să fie băgat în seamă. A fost un episod penibil pe care, privindu-l din unghiuri diferite, l-au relatat atât Corneliu Coposu cât și cel care, ceva mai târziu, avea să se laude că ar fi "Tribunul neamului?éÔÇØ. La câteva luni după moartea Seniorului, în vara anului 1996, editura "Anastasia?éÔÇØ a publicat volumul "Coposu- confesiuni?éÔÇØ, care aduna la un loc mai multe interviuri pe care Corneliu Coposu i le-a acordat, în anii anteriori ziaristei Doina Alexandru. Acolo, depănându-și amin­tirile privitoare la cum­plitele evenimente care i-au marcat viața, liderul țărănist a vorbit și despre dramaticul an 1990. Ocazie cu care, Seniorul a povestit, echilibrat, fără patimă, și despre momentul în care, huiduit de toată lumea, C.V. Tudor a încercat să-și găsească sălaș chiar sub acoperișul nou înființatului PNȚCD, partidul pe care, ulterior, avea să-l înjure în cel mai jegos mod cu putință.

„Întâmplări aberante“

Ajuns cu firul relatărilor la începutul lunii ianuarie 1990, Corneliu Coposu și-a amintit și de Vadim Tudor: „Imediat după Revoluție s-au petrecut multe întâmplări aberante. Într-o zi, la sediul PNȚCD, secretara m-a anunțat că așteaptă Vadim Tudor. L-am primit în birou și Vadim Tudor mi-a spus: « Domnule Coposu, am venit să mă salvați». Ce să salvez din dumneata? De fapt, atunci, cu mulți ani înainte de apariția filmului „Filantropica, Vadim Tudor a intuit miezul celebrei replici pe care avea să o rostească pe marile ecrane neuitatul Gheorghe Dinică: „Mâna întinsă care nu spune o poveste nu primește pomană. Așa că și-a spus, pe de rost, povestea: „Sunt muritor de foame. Nevastă-mea m-a dat afară din casă și a intentat acțiune de divorț. Apoi, mizând, probabil, pe milostenia creștină a lui Coposu, Vadim a supralicitat: „Dorm în Gara de Nord și n-am ce mânca“. Cuvinte dramatice, la care gazda s-a arătat, bineînțeles, curioasă: „Ce pot să fac pentru dumneata? Convins fiind, probabil că și-a „agățat“ sufletește interlocu­torul, Vadim a turuit în continuare, cu aerul că solicită doar un fleac: „Deocamdată să mă tolerați la sediul PNȚCD al Sectorului 5, care are două camere disponibile. Apoi, a supralicitat: „Domnule, vă rog să mă luați în partid și n-o să regretați. Eu cunosc o mulțime de lucruri și o să fie în avantajul partidului. Probabil că C.V. Tudor o fi rămas mirat, dar Corneliu Coposu nu s-a arătat deosebit de impresionat de „povestea“ lui: „I-am răspuns: Domnule Vadim Tudor, dumneata ești așa de compromis, încât eu nu pot să te primesc în partid. Noi facem o selecție, iar oamenii compromiși în mod evident, nu putem cu nici un chip, să-i încadrăm. Dar părerea mea este ca dumneata să stai deoparte câțiva ani de zile până se uită ce ai făcut în dauna poporului român, apoi probabil că te vei reîncadra.. Dezamăgit, Vadim a mai făcut o încercare: „?ê?£i până atunci să mor de foame? În continuarea acelui interviu, Corneliu Coposu i-a relatat ziaristei că, atunci, situația a scăpat oarecum de sub control: „În momentul acela, pentru că se dăduse sfoară în țară că Vadim Tudor este la Coposu, a intrat un grup de găligani de ai noștri, l-au apucat de guler și l-au scos din sediu cu picioare în fund, cu palme și pumni . Atunci am protestat: Stați măi, purtați-vă civilizat. Omul a venit aici, a făcut o cerere, l-am refuzat, dar asta nu înseamă că trebuie să-l bateți. Apoi el mi-a mai scris o scrisoare pe care o mai am și acum, prin care mă ruga să-l salvez, că e muritor de foame. Aceasta este relatarea lui Corneliu Coposu. Relatare, pe care, sincer vorbind, nu avem de ce să n-o credem. Interesantă este și evoluția ulterioară a personajului Vadim, pe care Corneliu Coposu o descria astfel: „ Asta era imediat după Revoluție. Nu cred că a trecut o lună și Vadim Tudor era milionar. A cumpărat un CAP întreg, apoi a scos ziarele „România Mare“, „Politica“, a făcut o fundație, a închiriat o vilă. S-a umplut de bani. Din informațiile pe care le-am avut noi atunci, probabil că primii bani i-a dat Securitatea. Nu este prea clar în ce măsură o fi avut dreptate Seniorul în ceea ce privește banii de la Securitate. Dar este drept că, majoritatea celor care au roit, încă de la început, în jurul lui Corneliu Vadim Tudor, erau foști securiști care, ulterior, au primit și funcții de conducere în cadrul Partidului România Mare. Dar și militari care, în acea vreme, erau unii dintre cei mai pasionați cititori ai revistei lui Vadim. Iar pentru asta Coposu, om politic bine informat, a și avut atunci o explicație: «Noi am fost informați că Spiroiu, ministrul Apărării, expediase o circulară către toate unitățile militare din țară să se aboneze la „România Mare“». Datorită acestui fapt, toate unitățile militare sunt abonate la România Mare, probabil și acum. Spiroiu și-a răscumpărat gestul, fiindcă CV Tudor a lansat o campanie împotriva lui și l-a dat jos. De fapt, privit din punct de vedere strict istoric, cert este că, oficial, primii bani, cei cu care s-a înființat revista „România Mare, au venit de la FSN, acordați chiar de Guvernul condus pe atunci de Petre Roman. Ulterior, s-a aflat că în primăvara anului 1990, în vila de la Snagov a Guvernului s-a semnat decizia de aprobare a publicării revistei „România Mare condusă la început de Eugen Barbu și CV Tudor. În anii care au urmat, această revistă s-a preschimbat într-unul dintre cele mai mizerabile organe de propagandă îndreptată, inițial, împotriva oricărui adversar politic al celor care l-au finanțat. Adversari care s-au numit, rând pe rând, Ana Blandiana, Octavian Paler, Gabriel Liiceanu, Nicolae Manolescu, Ion Rațiu, dar și Corneliu Coposu. Suflet de lacheu, căruia nu i se poate nega, totuși, cultura, Vadim s-a preschimbat, rapid, într-un mahalagiu cu gura spurcată, care i-a scăldat în lături pe toți „indezirabilii“ noului regim de la București. Iar de la un punct încolo, exact așa cum au făcut și mulți alți intelectuali români, atunci când s-a crezut călare pe cai mari, huiduma a început să muște, veninos, chiar și mâinile care i-au dat, cândva, să mănânce. Așa s-au petrecut lucrurile cu fostul Ministru al Apărării Naționale, generalul Nicolae Spiroiu, dar și cu fostul premier Petre Roman. Iar în câteva ocazii, chiar și cu Ion Iliescu. 

Variantele lui Vadim

Acum Ion Iliescu spune absolut orice-i trece prin cap despre Corneliu Coposu, doar pentru că liderul țărănist nu mai are cum să restabilească adevărul și să pună lucrurile la punct. Cam la fel face și Corneliu Vadim Tudor. De-a lungul vremii, „Tribunul a oferit cel puțin două variante diferite privitoare la episodul legat de prezența sa în sediul PNȚCD și întâlnirea pe care a avut-o, acolo, cu Seniorul. La un moment dat, Vadim a povestit public, extrem de indignat, că: „Un alt descreierat este un oarecare Topală. Am înțeles că ar fi fost membru PRM, pe la un sector al Capitalei. Era, și este, atât de obscur, încât nici numele complet nu i l-am știut. Acest dobitoc sinistru a pretins, tot joi, la OTV, că eu, Corneliu Vadim Tudor, aș fi cerut sume de bani pentru a face senatori, deputați, consilieri. Trebuie să fie cineva nebun de legat să susțină o asemenea mizerie! Eu să cer bani candidaților, cînd aproape toată leafa mea de senator și, mai apoi, de parlamentar european, am pus-o la dispoziția partidului? Putem fi siguri că înjurăturile i-au adresate „dobitocului Topală după ce omul o fi anunțat că pleacă din PRM. Ori după ce, într-un fel sau altul, o fi contestat autoritatea absolută a „Tribunului, care procedează absolut la fel cu oricine îl calcă pe bătături. După această „uvertură spurcată, Vadim intră în „miezul problemei: „ Acest golan pe nume Topală a mai făcut o porcărie: a citit un pasaj dintr-o așa-zisă cărțulie de memorii ale lui Corneliu Coposu, din care reieșea că, la începutul anului 1990, eu aș fi fost molestat (?!) în sediul PNȚCD. Fie că bătrânul Coposu era foarte ramolit, fie că „ziarista care i-a consemnat refulările, țărănista talibană Doina Jela, a fabulat – lucrurile au stat cu totul altfel. De fapt cea care semnează „cărțulia de memorii este Doina Alexandru. Dar asta aproape că nici nu mai contează în raport cu această primă explicație pe care Vadim o dă prezenței sale în sediul țărăniștilor: „Eu m-am dus la sediul PNȚCD, însoțit de fratele meu, pe atunci colonel MApN, pentru a-i spune lui Coposu că sediul țărănist de pe Str. Dr. Staicovici îmi fusese atribuit mie, în anul 1989, de către Primăria Capitalei, pentru a mă muta aproape de tatăl meu, după moartea mamei; cît despre pretinsa bătaie, e de rîsul curcilor!“ Așadar, să reținem: Vadim Tudor s-a dus la sediul PNȚCD doar ca să le spună celor de acolo, că sediul partidului lor i-a fost repartizat lui, de către primarul comunist al Capitalei. Iar ca să fie mai convingător el îl invocă de „diplomatul Pavel Suian, care a fost martor și a restabilit adevărul, în paginile „României Mari“. Ei bine, despre acest Pavel Suian vorbește tot el însuși, cu altă ocazie, în care se vaită că: „În revista „Orizont“, o domni­șoară pe nume Anemone Popescu mă dojenește maternal, cu o oarecare blândețe, afirmând că oricâte «salamalecuri» aș fi făcut eu, n-am avut acces la «Chimistă», așa cum au avut alții“. Acum, nu avem de unde ști dacă asta o fi de bine sau de rău: de o vreme încoace „Tribunul“ se laudă cu miile de femei care i-au trecut prin viață, așa că „Savanta nu ar fi fost chiar „de ici, de colo“. Așa că omul recunoaște: „A intuit bine fata, pe Elena Ceaușescu n-am cunoscut-o personal“. Situația se schimbă atunci când vine vorba despre PNȚCD: „Mă simt dator să răspund acelora care tot vorbesc în numele meu, susținând că aș fi vrut să mă înscriu în P.N.Ț.C.D. Nici pomeneală de așa ceva, mai bine mă duceam portar la Muzeul Antipa, unde exemplarele împăiate sânt ceva mai civilizate. O discuție a existat, totuși: Liviu Petrina, Pop Iftene și Pavel Suian mi-au propus să conduc eu ziarul „Dreptatea“, pentru că, ziceau ei, «ești cel mai strălucit ziarist român și ai face la „Dreptatea“ ce-a făcut Eminescu la „Timpul“. Am refuzat. Nu-mi plac ciorbele sleite și reîncălzite. Ori P.N.Ț.C.D. a fost și a rămas o astfel de ciorbă, total indigestă. Ați înțeles ceva? Prima oară, „Tribunul“ zice că s-a dus la PNȚCD ca să-i urecheze pe țărăniști și să-i dea afară din clădirea pe care Primăria i-o oferise lui. Iar a doua oară se compară cu Eminescu și ne zice că țărăniștii l-au chemat, taman pe el, să le facă ziarul „Dreptatea. Așa coerență în vorbă și gândire mai găsești, probabil, doar la „uni­ver­sitatea“ de la Bălăceanca.
Anul 2000, când am fost pe punctul de a ne trezi cu el în fotoliul de la Cotroceni, a marcat  „vârful” carierei politice a lui C.V. Tudor, vârf pe care nu l-a mai atins apoi niciodată. Acum este europarlamentar ajuns acolo agățat de „coada lui Gigi Becali, pe care l-a momit să intre, temporar în PRM. Mai nou, apare prin studiourile unor emisiuni de scandal, în care se face albie de porci cu tot soiul de fufiștine aterizate acolo. Vai câtă decadență! Aproape că-ți vine să exclami: „Băi nene, ce dulău ai fost și ce maidanez ai ajuns!“   

Vasile Surcel