
Briciul lui Occam, acel principiu vechi și necruțator, spune că cea mai simplă explicație este, de obicei, și cea corectă.
În medicina românească, însă, simplitatea a fost înlocuită de un instrument mai spectaculos și mult mai puțin riguros: pixul. Iar când pixul devine metodă de guvernare, briciul nu mai taie excesele, ci doar orice urmă de legătură cu realitatea.
Ministrul Sănătății Alexandru Rogobete anunță acum, cu aerul unei mari revelații administrative, că locurile și posturile de la Rezidențiat nu vor mai fi stabilite „din pix”, ci pe baza unor date despre pensionări, grupe de vârstă și nevoile fiecărui spital.
Sună bine. Sună aproape firesc. Atât de firesc, încât ridică o întrebare neplăcută: cum a fost posibil ca un sistem vital să funcționeze ani de zile fără acest minim exercițiu de aritmetică publică?
Răspunsul ține, probabil, de acea tradiție românească în care universitățile propun, ministerul aproba, iar spitalele se descurcă. În traducere liberă: se formează oameni fară sá existe întotdeauna și locurile reale în care ei să poată rămâne.
Dar nici reversul nu este sănătos: nu poți menține la nesfârșit posturi blocate în spitale doar ca să mimezi că sistemul funcționează. Un post blocat nu ajută nici pacientul, nici spitalul, nici pe tânărul medic care așteaptă să intre în competiție pe criterii reale.
Aici apare, de fapt, partea ignorată cu prea multă comoditate: un număr mare de rezidenți nu este o problemă în sine, ci poate deveni exact opusul — o formă de concurență sănătoasă pentru posturile care ar trebui deblocate. Dacă sistemul ar avea suficientă mobilitate, locurile deschise ar selecta mai bine cei mai pregătiți, nu „omul și postul”. În locul repartizărilor de conjunctură și al aranjamentelor de sistem, ar exista presiune reală pentru performanță. Dar asta presupune un lucru simplu, pe care birocrația românească îl evită cu o consecvență admirabilă: să lase meritul să concureze, nu relația.
Cea mai comodă parte a acestei logici este că poate fi prezentată drept reformă.
Se schimbă formularul, se înnoiește discursul, se corectează un tabel și, pentru câteva zile, impresia generală este că sistemul a fost reparat. În realitate, însă, diferența dintre un loc la Rezidențiat și un post efectiv rămâne esențială: unul produce speranță administrativă, celălalt produce medici în spitale. Fără al doilea, primul rămâne doar o promisiune cu antet.
Aici se vede adevărata slăbiciune a declarației ministrului: descoperirea târzie că medicina nu se face cu estimări decorative, ci cu retenție, salarizare, condiții de muncă și posturi reale. Altfel, chiar dacă numeri perfect pensionările, specialitățile și grupele de vârstă, tot poți ajunge la aceeași concluzie veche: medicii nu sunt piese pe o tablă de șah, iar rezidenții nu stau în țară pentru satisfacția de a valida un algoritm ministerial.
În fond, problema nu este că s-au făcut prea puține calcule. Problema este că s-au făcut prea multe improvizații și prea puține decizii serioase. lar acum, când pixul este înlocuit declarativ de statistică, ar trebui să ne ferim de entuziasm: și o cifră corectă poate fi folosită prost, dacă este pusă în slujba aceleiași birocrații care a greșit și înainte.
De la briciul lui Occam la pixul lui Rogobete, medicina românească trece, aşadar, de la o problemă de logică la una de obișnuință. Când sistemul se conduce prin inerție, iar corecția vine doar după ce dauna a fost deja produsă, reforma riscă să rămână exact ce a fost și până acum: o formulă elegantă pentru a spune că s-a constatat, în sfârșit, ceea ce era evident de mult.
CURENTUL nu a primit și nu primește bani de la guvern, ministere, instituții publice și nici de la partide.
Informațiile publicate pe www.curentul.info sunt protejate de dispozițiile legale incidente și pot fi preluate doar în limita a 500 de caractere, urmate de link activ la articol.
Sunt interzise copierea, reproducerea, recompilarea, modificarea precum și orice modalitate de exploatare a conținutului publicat pe www.curentul.info



















