La începutul anilor ‘90, în contextul prăbușirii comunismului, SUA lansa conceptul „noii ordini mondiale“, care trebuia să atingă punctele de convergență în ceea ce privea viitorul noii Europe. Abordările americane porneau de la principiile de bază potrivit cărora era necesar ca Statele Unite să rămână în Europa pentru a contrabalansa puterea unei Rusii destructurate și totodată pentru a oferi stabilitate pentru ca Europa Occidentală să se poată extinde spre Est prin intermediul democrației. De asemenea, prezența americană pe „bătrânul continent“ era o necesitate pentru organizarea unei ordini durabile după Războiul Rece, în care foștii adversari ideologici și militari să fie reuniți într-un sistem comun de securitate. În primul rând, era necesar ca NATO să supraviețuiască pericolului pentru care fusese creat, deoarece Alianța asigura puntea de legătură dintre securitatea europeană și cea nord-americană, fiind capabilă să apere întreaga comunitate. În schimb, planificatorii Pentagonului luau în calcul reducerea forțelor americane și totodată transformarea NATO, pentru adaptarea la contextul post-Război Rece, pentru armonizarea responsabilităților strategice americane și europene.
Perspective și direcții…
Era nevoie de o extindere a Alianței către Est, ceea ce s-a făcut în următorii zece ani pe fondul destrămării Pactului de la Varșovia (n.r. – OTV). Pe de altă parte, era necesară reducerea armamentelor nucleare și a forțelor convenționale din Europa, astfel încât forțele ruse să nu devină preponderente într-o Europă demilitarizată, în timp ce capabilitățile europene trebuiau adaptate noilor pericole. În acest context, SUA și-a asumat rolul de principal susținător al unității Europene în ceea ce privește strategia comună de securitate, precum și indivizibilitatea securității transatlantice. Strategia a fost conturată prin intermediul unui grup european de strategi, cunoscut drept „Grupul Gates“, după numele adjunctului consilierului pe probleme de securitate națională, Bob Gates, care prezida reuniunile de criză de la Casa Albă. Creat în perioada reunificării Germaniei, Grupul avea întâlniri periodice la nivelul subsecretarilor de stat din Departamentele de Stat și de Apărare și din NSC, cărora li se alătura șeful Statului Major Interarme. După eșuarea loviturii de stat de la Moscova la adresa regimului Gorbaciov, grupul de lucru s-a centrat asupra destrămării URSS-ului. Angajamentul în fața americanilor a supraviețuit și după diminuarea agresiunii sovietice și nașterea Europei Unite, dornică să-și asume responsabilitatea pentru stabilitatea și securitatea din Europa. Prezența americană trebuia diminuată din afacerile europene pentru a putea fi redirecționată spre dimensiunea economică și de securitate, pentru a putea fi mai logică. În acest sens, George Bush declara, în discursul din Olanda, premergător summitului de la Maastricht, următoarele: „Există pericolul ca vechii aliați din Războiul Rece să se transforme acum în noii adversari economici – combatanții din Războiul Rece au devenit combatanți în plan economic“.
În consecință, după 1990, cele două domenii – economic-comercial și politic-de securitate – au interacționat și s-au suprapus. Conflictul privind prima declarație SUA-CE a fost un semnal asupra noilor dificultăți care urmau să apară. Astfel, ca răspuns la discursul lui Bush din mai 1989 de la Universitatea din Boston, Germania a preluat inițiativa, propunând semnarea unui document care să confere relațiilor SUA-CE un caracter mai intens și mai sistematic, susținut de principii comune. Documentul urma să fie pregătit pentru summitul de la Paris, dar, din păcate, negocierile dintre SUA și CE au intrat în impas, ca urmare a neînțelegerilor pe agricultură, considerate de Bush prea protecționiste.
Dimensiunile NATO și noua Europă
La rândul său, consilierul din Departamentul de stat, Robert Zoellick, aducea în discuție aspectul unei „Europe insulare, itinerante sau internaționale“ în septembrie 1990, aceasta fiind, în fapt, o preocupare internă a strategilor Pentagonului în redefinirea noii Europe Unite. „Așa cum Germania a ieșit învingătoare din lupta cu trecutul, tot așa relația dintre Germania și America a lăsat deoparte povara trecutului. O Germanie unită într-o Europă și mai unită este partenerul nostru la guvernare. Împreună ne-am atins obiectivul comun, acela al unei Germanii unite în pace și libertate. Însă parteneriatul nostru nu a luat sfârșit aici. Dimpotrivă: abia acum, când nu mai suntem expuși la pericolele și disensiunile din Europa, în perioada Războiul Rece, începe parteneriatul germano-american“, declara George Bush în 1992, în ajunul întâlnirii cu președintele german, Richard von Weizsacker. Pentru reafirmarea și transformarea NATO, Washington-ul s-a bazat pe sprijinul Marii Britanii, al Olandei, precum și pe influența secretarului general al Alianței, Manfred Worner. „Așa cum am extins arhitectura euroatlantică spre Est, trebuie să fim creativi și-n ceea ce privește abordarea mai multor metode și instituții. OSCE va contribui la crearea condițiilor politice, economice și de securitate care ar putea înăbuși conflictul, oferind o bază de stabilitate în interiorul întregii Europe Unite“, spunea Bush, la Berlin. În plan operațional, se punea problema ca NATO să contribuie la armonizarea rolurilor instituțiilor-cheie. Astfel, în iunie 1991, miniștrii de externe ai NATO susțineau următoarele: „Securitatea noastră comună poate fi apărată cel mai bine prin crearea unei rețele de instituții și relații conexe care să ofere o arhitectură completă în care Alianța și OSCE sunt elemente-cheie“.
Informațiile transmise pe www.curentul.info sunt protejate de dispozițiile legale incidente și pot fi preluate doar în limita a 500 de caractere, urmate de link activ la articol.
Sunt interzise copierea, reproducerea, recompilarea, modificarea precum și orice modalitate de exploatare a conținutului publicat pe www.curentul.info
