E sfârșitul lumii!!!… Udrea în iie (și cu o fustă „tradițională” din față de masă)

Campania pre-electorală a Elenei Udrea intră pe o nouă turnantă. Acum a îmbrăcat rolul de româncuță cuvioasă, însetată de bucurii de ordin spiritual, o cucernică care-și îndreaptă pașii pe trasee religioase, pe la chilii ale unor martiri ai pușcăriilor cu orientare filo-legionară. Udrea a fost (și) la mânăstire, s-a pozat maculând cu făptura sa durdulie gata să crape în strânsoarea unei rochii de nuntă, peste care purta în diagonală ceva strassuri lucitoare, în chilia unui celebru simpatizant legionar, Părintele Steinhardt de la Rohia. Mai mult, a trecut și pe portul popular deși fustanela pe care o purta era de origine ungurească-țigănească mai degrabă, fiind făcută dintr-o față de masă cu modele de trandafiri made in China populară. Poza pe care o afișează cu un fel de rânjet chinuit lipit pe față, alături de niște fețe bisericești nu face decât să scoată în evidență mai mult decât orice altceva prăpastia dintre o româncă pur și simplu și Udrea.
Portul popular tradițional are o puternică funcției identitară, costumul țărănesc, mai ales al femeilor având semnificații ce trec de aria vestimentației, intrând în zona de simbolism profund, arhaic și de mare rezonanță spirituală. Iia, cămașa încrețită la gât, ca și catrința de lână au origini străvechi și sunt atestate pe monumentul de la Adamclisi și pe Columna lui Traian, adevărate documentare în piatră despre strămoșii daci pe care s-a chinuit din răsputeri să-i înfrângă unul dintre cei mai mari conducători ai Imperiului Roman.
Portul popular românesc arată extraordinara măiestrie a țăranului român, simțul său artistic, rafinamentul împletirii sobrietatea, și îndemânarea dovedită atat în ornarea țesăturilor și a broderiilor, cât și în obținerea armoniei cromatice într-un cadru compozițional echilibrat, unde sobrietatea se împletește cu prospețimea modelelor stilizate desăvârșit. Brodarea unei ii românești însemna luni și luni de muncă. Costumul românesc tradițional este în sine un fel de elogiu adus muncii și bunului gust. Nimic mai opus în ceea ce o privește pe Udrea.
În plus găteala și ornamentația diferă în cazul fetei nemăritate față de femeia căsătorită. N-am auzit încă de port femeiesc aparte pentru femeia divorțată – pe vremuri o categorie imposibil de imaginat. Se pare că cei care-i pun la cale campania electorală Elenei Udrea n-au prea pus mâna pe carte și au drapat-o la mișto cu ce au găsit și ei prin talcioc după care au băgat-o la poză, ba pupând icoane cu o ipocrizie de te apucă greața, ba cu starețul de la mânăstirea Rohia, ba cu ierarhul locului, care zice ea, pe feisbuk, cică, o binecuvântează. Binecuvântarea vine după o spovedanie iar dacă Udrea s-ar fi spovedit bătrânului ierarh al Maramureșului am fi aflat imediat de la știrile de la ora cinci deoarece acestuia i-ar fi crăpat instant inima și ar fi devenit știre de senzație trecerea Elenei Udrea pe acolo.
Ceva senzații o fi lăsat prin dreapta și prin stânga trecerea candidatei prin județ, sincron cu trecerea președintelui prin județ, care s-a pozat și el cu săteni în costumație populară, că e trendy. Pozele astea populare vin imediat după pozele făcute pe yahturi, la mare, de către cei doi, el la pieptul gol, ea mai puțin goală, că nu are abdomenul la fel de plat ca președintele, încercând să se dea sirenă alături de milionari în valută, atât de apropiați de firea și fibra sa autentică. Evident ei doi, președintele și candidata, erau pe bastimente diferite, dar totuși pe aceeași mare, atât de aprofundată de Elena Udrea, dacă avem în vedere la câte lucrări despre geopolitica Mării Negre a colaborat ea.
Prezența lui Udrea la chilia unui simbol al intregrității și tăriei de caracter cum a fost Părintele Steinhardt se potrivește ca un film porno cu homosexuali și pedofili la Muzeul Țăranului Român, chestie care chiar s-a întâmplat în realitate, că România a devenit raiul otrepelor și țara tuturor experimentelor de balamuc.

Circotecă, infamie, dezmăț cu tentă electorală pe mormintele sfinților închisorilor

De balamuc este și circoteca la care asistăm, pelerinajul Elenei Udrea la chilia lui Nicolae Steinhardt, dacă ne amintim cum recent aceeași Udrea îl țintuia la stâlpul infamiei pe Nichifor Crainic coleg de generație cu părintele Steinhardt, întemnițat de bolșevici ca mai toată generația românească interbelică, susținând ineptă, cu impertinență, lipsă de scrupul și abatere de la bunul simț cel mai elementar că acesta ar fi fost și legionar și securist și câte și mai câte, pe scurt un gagiu nașpa, ca să traducem din limba ei.
 Și Nichifor Crainic și părintele Steinhardt au făcut parte dintre martirii pușcăriilor românești, chestie de care o doare la bască pe Udrea. Nu-mi amintesc vreo luare de poziție a actualei candidate “de dreapta” cu privire la acțiunea odioasă a amicului ei Victor Ponta, care a dispus, prin presiuni directe ale unei instituții din subordinea sa, retragerea, luna trecută, a diplomei post-mortem de cetățean de onoare a orașului Târgu-Ocna, a “Sfântului Inchisorilor” – Valeriu Gafencu, cel numit astfel chiar de părintele Nicolae Steinhardt, la rândul său condamnat în 1959 de regimul comunist la 13 ani de muncă silnică pentru refuzul de a fi martor al acuzării împotriva lui Constantin Noica.
 Noica a fost  arestat în 1958 și tot grupul său de prieteni din care făcea parte și scriitorul Nicu Steinhardt a intrat ulterior la pușcărie. În 1959 Steinhardt a fost convocat la Securitate, cerându-i-se să fie martor al acuzării si punându-i-se în vedere că dacă refuză, va fi arestat și implicat în “lotul intelectualilor mistico-legionari”. Spre onoarea sa  Steinhardt a refuzat să depună mărturie împotriva prietenului său Constantin Noica, și a fost condamnat în “lotul Pillat-Noica” la 13 ani de muncă silnică, sub acuzația de “crimă de uneltire contra ordinii sociale”. În închisoarea Jilava, în 1960, impresionat de modelul de dârzenie și adânca trăire creștină a legionarilor evreul Steinhardt se creștinează. În fabuloasa sa carte intitulată "Jurnalul fericirii" (unde găsim un extraordinar discurs despre aspirația Libertății prin luptă și credință în pofida regimului concentraționar), Nicolae Steinhardt marturisește astfel despre camarazii legionari: “Referitor la camarazii legionari, nu pot spune decat că purtarea lor față de mine a fost frățească. Mi-a venit în ajutor și reputația mea de evreu osândit pentru că a refuzat să fie martorul acuzării într-un proces legionar; oricum, s-au purtat cu mine impecabil și cu acel spirit de solidaritate de care au dat cu prisosință dovadă în locul unde mulți alții și-au pierdut cumpătul, omenia și stăpânirea de sine. N-a fost cameră în care tinerii – și mai ales legionarii – să nu-mi vie în ajutor și să nu-mi dea ‘cafeaua’ de dimineață și feliuța bisăptămânală de pâine – odoare fără preț pentru un bolnav de intestine în schimbul ciorbei de murături putrede, al fasolei negătite, al cartofilor fierți cu coajă și pământ cu tot ori al verzei crude la care lighioanele s-ar uita cu silă – singurele alimente ce le puteam oferi. Până ce – și au trecut mai bine de trei ani – n-am învățat să mănânc arpacaș, ei m-au ținut în viață. Și fără a face caz.“
După eliberare, în 1964, Steinhardt își desăvârșește botezul întru Christos la schitul Darvari, și se călugărește la mânăstirea Rohia în 1980. Evreul creștin ortodox a iubit din răsputeri poprul român, cu o fervoare mistică ce amintește de apostoli. Cu puțină vreme înainte de moartea sa, în 1989, mărturisea: “iubesc în mod arbitrar și total poporul român și “fenomenul românesc”.  Și-apoi Eminescu, prin fermitatea și curăția caracterului, îmi este sprijin de nădejde în credința că poporului român îi este menit a se împărtăși în cultură și în viața spirituală de o soartă cu mult deasupra mediocrității”. S-a stins la câteva zile după ce n-a lăsat acest adevărat testament spiritual, o confesiune a unuia dintre puținii evrei ce au reușit să înțeleagă și să iubească poporul lui Eminescu.
Din nefericire, de atunci a trecut ceva vreme și poporul lui Eminescu a devenit poporul celor de teapa lui Udrea, un popor despre care statistica crudă ne oferă o perspectivă teribilă – mai mult de jumătate dintre români sunt un fel de legume decerebrate, cu creierii arși de programele televiziunilor securiștilor miliardari ai lui Ilici, cei care au lansat la apă tot felul de “modele” siliconate și descreierate, de la o Bianca Drăgușanu sau Simona Sensual, la matrakuka lui Elan, duduia Răduleasca fostă Țiganu, cea care dă sfaturi despre sex sălbatic mamelor din lumea întreagă. Capu’ la toate modelele astea este însă, evident “politiciana de succes”, și ea cu poșeta de piți plină de sfaturi, senzuala cuvioasă în iie rromânească Elena Udrea, viitoare candidată a Clanului.

George Roncea