Falimentul Marmorosch Blank, Bancorex-ul din vremea „Micului Paris”

Istorie paralelă
Eternul I.L. Caragiale punea, cândva, în gura lui Cațavencu un discurs mai „turmentat” decât însuși Cetățeanul turmentat. Pornit să „croșeteze” un mic, dar eficient, șantaj politic, bazat pe „O scrisoare pierdută”, zicea conul Nae: „Până când să n-avem și noi faliții noștri? Anglia-și are faliții săi, Franța-și are faliții săi, până și chiar Austria-și are faliții săi, în fine oricare națiune, oricare popor, oricare țară își are faliții săi. Numai noi să n-avem faliții noștri! Cum zic: această stare de lucruri este intolerabilă, ea nu mai poate dura!”. Rostite de un fictiv personaj politic de pe la sfârșitul de secol XIX, aceste vorbe, esență a unui politicianism pe cât de ieftin pe atât de arțăgos, aveau să-și găsească împlinirea după doar câteva decenii de la întâia lor rostire pe scenă. Iar primul dintre „faliții” după care tânjea Nae Cațavencu a fost una dintre cele mai importante bănci ale vremii.
Octombrie 1931: în plină criză mondială, Regatul României pierdea unul dintre stâlpii săi de bază: după câteva luni de agonie, Banca „Marmorosch, Blank &Co” se vedea obligată să tragă obloanele. Odată cu ea se prăbușea, definitiv, un imens „imperiu financiar” a cărui evoluție a coincis, timp de aproape un secol, cu modernizarea țării noastre și includerea sa în circuitul politico-economic european. Peste alte șapte decenii, în octombrie 1999, România, redevenită capitalistă, avea parte de încă un faliment răsunător: Bancorex, un alt gigant bancar autohton se prăbușea lăsând în urma sa o „gaură” de aproape două miliarde de dolari.

Urmașii vechilor zarafi

Specializat în studiul istoriei bancare, cercetătorul ?ê?£tefan Petre Kirson este autorul cărții „Criza economică și bancară din anii 1929-1933, Prăbușirea Băncii Marmorosch, Blank &Co”, o cercetare aprofundată atât a crizei din primele decenii ale secolului trecut, cât și culiselor economico-politice ale prăbușirii unei instituții care a fost, adeseori, numită „Titanicul civilizației bancare românești”. Analiza lui Kirson pornește din prima jumătate a sec. XIX, pe vremea când în Țara Românească și Moldova încă nu existau  capitaliști autohtoni și nici instituții bancare propriu-zise. Bineînțeles că existau și „mișcări” de bani, de obicei împrumuturi la dobânzi foarte mari, mai curând un soi de jupuială cămătărească. Cei care se ocupau și dețineau monopolul asupra a ceea ce specialiștii definesc drept „comerțul cu bani”, erau zarafii, un soi aparte de negustori care stabileau echivalența, „cursul oficial” dacă putem spune așa, dintre nenumăratele tipuri de bani care circulau cândva pe la noi. Cu timpul, în condițiile creșterii nevoilor de creditare, afacerile zarafilor au început să semene, din ce în ce mai mult, cu cele ale unor bancheri veritabili. Într-un timp relativ scurt, pe măsură ce reușeau să acumuleze capitaluri mai importante, unii zarafi au făcut pasul de la comerțul ambulant cu bani derulat, de obicei, în marile hanuri, la constituirea unor mari case de zarafi și „case de bancă”, instituții noi care  finanțau exportul de cereale dar și importul produselor de lux. În acest context, ?ê?£tefan Kirson enumeră celebrele case de bancă și comerț Michel Daniel, S. Halfon & fiii, N. Ghermani & fiii, Frații Hillel Manoah, Casa Sechiarii, Rodocanaki precum și Deroussi, și Zani M. Chrissoveloni. În această etapă economico-financiară incipientă, la București se înființează, în 1848, Casa de comerț și bancă Jacob Marmorosch, cu un capital inițial de 30.000 lei. Ocupându-se în același timp de comerțul cu coloniale dar și  cu materiale de construcție, „Casa Iacob Marmorosch” începe să acorde și împrumuturi de bani, mai ales partenerilor de comerț. Cu timpul afacerea se dezvoltă iar firma intră, cu succes, pe piețele din Leipzig, Viena și Londra. În primul deceniu de activitate, Marmorosch l-a avut ca partener pe cumnatul său, bancherul Jacob Lobel. Apoi, începând cu anul 1863, îl va lua ca asociat pe Mauriciu (Moriz) Blanc. La momentul intrării sale în afacere, Blanc era doar un puști de 16 ani, abia întors din străinătate, de la studii. Considerat un adevărat geniu financiar, el avea să devină cel mai important bancher din România, atât prin rezultatele pe care le-a obținut cât și prin reputația pe care și-a câștigat-o atât în țară cât și în străinătate, de-a lungul unei cariere de peste 66 de ani. Odată cu venirea lui Moriz, numele băncii va deveni ”Marmorosch Blanc”.

O bancă de nivel european

Susținută de geniul celor doi patroni, Banca „Marmorosch Blanc” a pătruns în circuitul financiar european. Motiv pentru care, după Războiul de independență din 1877, banca s-a implicat în realizarea unor obiective de maximă importanță care au marcat modernizarea țării. Astfel, banca a finanțat căile ferate participând la construirea tronsoanelor București – Predeal și Barboși – Galați. Ulterior cei doi asociați și-au concentrat atenția asupra unor investiții industriale: Fabrica de Ciment de la Brăila, Fabrica de Zahăr de la Chitila, Fabrica de Hârtie Scăeni. În cartea menționată, ?ê?£tefan Kirson relatează că, împreună cu „Societatea Marsilieză de Ciment Sud”, „Marmorosch Blank” s-a implicat și în modernizarea Bucureștiului, prin finanțarea unor vaste lucrări de canalizare. „Asemeni multor instituții financiare din prezent, Marmorosch Blank a dezvoltat și servicii conexe. În 1889, afacerile băncii, s-au extins la nivel european, prin cooptarea staff-ului său în acționariatul băncilor Darmstadter din Berlin și Pester Ungarische Kommerzial Bank din Budapesta. De altfel, atunci când abia se înființa „Bank of America”, cea considerată azi cea mai mare bancă de peste ocean, Marmorosch Blank era deja considerată una dintre cele mai importante instituții financiare din Europa. A acordat credite de 35 de milioane de franci orașului Sofia, iar mai târziu a pus bazele Băncii de Comerț și Depuneri de la Salonic. Vârful de activitate a fost atins de „Marmorosch, Blank &Co”, în anii ’20, ai sec. XX, când a devenit cea mai puternică bancă comercială din România”. Astfel, în 1923, banca avea 29 de sucursale dintre care patru erau la  Paris, New York, Viena și Istanbul. În același timp ea controla aproape 120 de firme prin care derula afaceri într-o bună parte a lumii din Marea Britanie și SUA până în China. În 1921, Aristide Blank a pus bazele primei linii aeriene Paris-București, extinsă apoi până la Istanbul. Aceasta a și fost prima contribuție a capitalului românesc la un proiect european. Din 1923, Blank a creat Casa de Editură „Cultura Națională”, pe care a dotat-o cu o tehnologie de ultimă oră, adusă din Elveția. Editura, la conducerea căreia se afla istoricul Vasile Pârvan, a avut, o lungă perioadă de timp, un rol deosebit de important în promovarea culturii românești.

Începutul sfârșitului

Primele semne ale dezastrului cu care avea să se confrunte „Marmorosch, Blanc &Co” au apărut prin 1929, pe fondul crizei mondiale. Pe atunci,  banca era condusă de către fiul genialului Mauriciu Blanc, nu mai puțin  competentul bancher Aristide Blanc. Prin 1924-1925, acesta cumpărase, în  nordul Capitalei, mai multe terenuri, unde intenționa să dezvolte un  imens proiect imobiliar. A fost un proiect interesant dar, marele crah financiar mondial declanșat începând cu anul 1929 a provocat, însă, și la noi, o isterie în masă care a luat chipul unei avalanșe de cereri de restituire a depozitelor bancare. După cum s-a văzut și în zilele noastre, nici o bancă, oricât de solidă ar fi ea, nu are cum să reziste în fața unei asenenea isterii. Nu a rezistat nici Marmorosch Blanc. În acele condiții deosebit de dure, în octombrie 1931, Banca Marmorosch, Blanc &Co, a intrat în incapacitate de plată și a fost declarată în stare de faliment. Ulterior, Banca Națională a României a intervenit puternic pentru salvarea băncii, a preluat o parte din debite și i-a acordat acesteia concesiunea desfacerii tutunului și sării. Ca urmare a acestor operațiuni, Banca Marmorosch Blank a continuat să funcționeze până în 1948, când a fost naționalizată și desființată definitiv de autoritățile comuniste, punând astfel capăt existenței de 100 de ani a instituției.

O lungă agonie

Ieșită din marile circuite financiare, Banca Marmorosch, Blanc a intrat într-o lungă agonie din care nu a mai ieșit niciodată. În septembrie 1940, venirea la putere a regimului legionaro-antonescian, a pus și mai multe paie pe foc. Sub aparența dorinței de întronare a dreptății și a eliminãrii promiscuității din viața morală, socială și economică a poporului român, atunci s-a declanșat o operațiune de răzbunare fără precedent față de toți cei care fuseseră percepuți ca apropiați ai Regelui Carol al II-lea. La începutul anului 1940, Blank avea să fie ținta unui atentat, ratat, pus la cale de legionari. A urmat un proces deosebit de complex care nu a elucidat, însă, culisele acestui devastator crah bancar. În primele luni ale anului 1942, la aproape un an și jumătate de la debutul procesului, Marmorosch, Blank, & Co. este obligată la plata unor despăgubiri de peste 500 milioane lei. Ulterior, în anii 1946-1947, sentințele date în acest proces au fost anulate iar banca și-ar fi putut relua activitatea, căci datoriile către deponenți și creditori fuseseră plătite integral. Dar era mult prea târziu. Venirea la putere a regimului comunist a dat băncii lovitura de grație. Printr-o lege din august 1948, Banca Marmorosch, Blank & Co. a fost lichidată odată cu restul instituțiilor private de credit.

Paralela Bancorex

De fapt, prăbușirea imperiului financiar-bancar Marmorosch, Blanc &Co a fost o „ecuație” extrem de complicată în care au fost amestecați atât oameni politici deosebit de influenți, din țară și de peste hotare, cât și serviciile secrete, atât cele autohtone cât și cele de pe meleaguri străine. Scenariul se va repeta, cu deosebirile de rigoare, mult mai aproape de zilele noastre, în cazul prăbușirii Bancorex. Fosta Bancă Română de Comerț Exterior, înființată în 1968, așadar după exact un secol de la înființarea Băncii Marmorosch, Blanc &Co, a reprezentat, într-un fel sau altul, cea mai importantă bancă a regimului comunist din România. ?ê?£i în acest caz prăbușirea unei instituții despre care se spunea că ar fi ”Banca securității” a fost o afacere ciudată în care au fost amestecați, de-a valma, atât personaje importante din sfera politicii cât și anumite cercuri, rămase încă oculte, din serviciile secrete. Dar una dintre marile deosebiri dintre cele două „afaceri” a fost cea legată de soarta ultimilor lor directori. Dacă Aristide Blanc a făcut ani grei de pușcărie, și nu a mai trăit decât foarte puțin timp după punerea sa în libertate, Răzvan Temeșan, în schimb, cel de al cărui nume a fost legată prăbușirea Bancorex, nu a făcut decât câteva luni de arest preventiv după care n-a mai pățit absolut nimic. Iar „gaura” de aproape două miliarde de dolari rămasă, după el, în visteria Bancorex, a fost recuperată, bineînțeles, exact din buzunarele noastre.

Vasile Surcel