Acasă Actualitate George Roncea: 14 iunie – ziua când n-am murit…

George Roncea: 14 iunie – ziua când n-am murit…

DISTRIBUIȚI

Fix în urmă cu 30 de ani. 14 iunie ‘90. După o goană nebună prin facultate, se auzeau deja pe jos bubuiturile ușilor sparte de mineri, iar micul nostru grup de vreo 13 studenți (am mai găsit niște fete care își făceau, naive, lucrările de diplomă) s-a oploșit într-un atelier părăsit, din turnul de deasupra intrării în facultate, unde se aflau tot felul de gioarse și plânsete stricate, inclusiv un pian vechi. Am îngrămădit niște planșete într-un colț și ne-am adăpostit cu răsuflarea tăiată așteptând apariția minerilor. N-a durat mult. Bubuiturile și zbieretele se apropiau. Au dat de perete ușa atelierului dar la început nu ne-au observat. Un miner, sprijinit pe mâna stângă într-un topor, s-a proțăpit în fața pianului paradit și a început să bată în clape. Mi s-a tăiat răsuflarea de emoție artistică de data asta. Imaginea era șocant asemănătoare cu o scenă a unui tablou – „Răscoala“ – de Ilia Repin, un mare artist rus al școlii realiste de pictură, contemporan cu Tolstoi. Până și lumina cădea la fel. Aș fi vrut să-i fac o poză „pianistului“, însă declanșatorul ar fi făcut o gălăgie infernală. Deși încercam să ne ținem respirația, cineva a icnit, din spatele planșetelor s-a mișcat ceva și s-a auzit zgomot dinspre noi, iar acefalul care bătea în clape a ciulit urechea și apoi s-a îndreptat mugind către noi. Răgetul lui a alertat haita și încăperea s-a umplut de ciomăgarii cu căști care au început să tragă sălbatic de noi, izbindu-ne cu spume la gură.
Imaginea era șocant asemănătoare cu o scenă a unui tablou – Răscoala – de Ilia Repin, un mare artist rus al școlii realiste de pictură, contemporan cu Tolstoi. Până și lumina cădea la fel. Aș fi vrut să-i fac o poză „pianistului“, însă declanșatorul ar fi făcut o gălăgie infernală. Deși încercam să ne ținem respirația, cineva a icnit, din spatele planșetelor s-a mișcat ceva și s-a auzit zgomot dinspre noi, iar acefalul care bătea în clape a ciulit urechea și apoi s-a îndreptat mugind către noi. Răgetul lui a alertat haita și încăperea s-a umplut de ciomăgarii cu căști care au început să tragă sălbatic de noi, izbindu-ne cu spume la gură.
Tot ce s-a întâmplat din acel moment mi s-a derulat cu încetinitorul. Eram apucat, tras, pocnit, împuns, trosnit din toate direcțiile, l-am pierdut din ochi pe Victor, smuls și aruncat parcă pe sus, jivinele grohăitoare loveau din răsputeri și mi-am dat seama că dacă ajung pe jos voi muri strivit, călcat în picioare. M-am apucat cu toate puterile de un găligan care părea mai șef și mai bine îmbrăcat, care la rândul său m-a apucat strâns de gât, ca pe un fel de pradă de preț, trăgându-mă prin mulțimea de brațe care loveau către scări, în jos. Locul era supraaglomerat, fiecare încerca să izbească cu ceva în mine, era ca la o horă drăcească, făceau un tărăboi infernal, dar tocmai pripa lor să mă troznească și îngrămădeala îmi era de folos. N-aveau loc destul să-și ia avânt cu bâtele și cu răngile cam lungi pentru lupta corp la corp. Mă feream mai ales de o pocitanie  cu picioarele rășchirate, care tot încerca să mă împungă cu un fel de burghiu baban de mină, pe care îl tot răsucea spre mine cu ambele mâini strigând celorlalți să-i facă loc să-mi dea gaură în piept. Nimeni nu voia să-i acorde întâietate, fiecare voia să mă ardă la scăfârlie pe cont propriu și individu’ era împins cu scula lui sfredelitoare de colo-colo, evident dezolat și frustrat la maximum. Un altul se stropșea la găliganul care mă ținea de gât să ia mâna ca să mă izbească la gâtitză cu toporișca, să-mi ia capul, însă vlăjganul nici gând să dea drumul la pradă.
Deficit de comunicare – am formulat reflex în gând, un racord la canadianul meu preferat, Marshall Mc Luhan, cel care a definit magistral premisele unei noi ere a comunicării, care iată, la aglomerație, mai are și sincope când ți-e lumea mai dragă. Lumea mi s-a întunecat brusc când o rangă de fier cu profil octogonal a plutit parcă în aer, din lateral, am văzut-o cu coada ochiului și cu un vâjâit sec mi-a crăpat capul. Am simțit trosnitura până în șira spinării și mi-a dispărut mira de pe ecran. Treaba care se derula cu încetinitorul prinsese brusc viteză, ca în filmele de epocă mixate pe repede înainte. M-am trezit atârnând ca o păpușă dezarticulată, încă mă ținea de gât găliganul, o durere usturătoare în maxilar făcea să-mi zvâcnească fața, îmi trosneau în gură bucăți de dinți sfărâmați, sânge peste tot, țâșnea din cap ca un izvor și abia mai vedeam prin pânza roșie de peste ochi, tot corpul îmi ardea, gloata mă adusese de pe scări pe un etaj mai jos și se făcuse mai mult loc de lovit, unii îmi smulseseră aparatul de la gât, alții mă buzunăreau, găsiseră cutiuțele cu filme și urlau „are droguri, e drogat, e drogat, feriți-vă să nu vă înțepe“, în timp ce izbeau în mine cu sete ca într-un șarpe care i-ar putea mușca de picior. Colosal, lighioanelor le e frică de mine, m-am prins ca de o glumă bună și am început să râd, scuipându-mi resturile de măsele, schimonosit, cred că arătam hidos, cu fața umflată și hainele îmbibate deja de sânge, iar tembelii urlau și chirăiau mai abitir – „e drogat, e drogat, omorâți-l, omorâți-l!“ și se îmbulzeau să îmi tragă în cap și în coaie cu niște lanțuri și furtunuri cu capete metalice.
Oedip, castrare simbolică, mi-a venit în gând – lucrasem la Buftea, asistent scenograf, înainte de decembrie 1989, la un film turnat la Roșia Montană și știam din documentare că minerii ajung impotenți la vârste medii, radiațiile din subteran, mediul nesănătos, întunericul îi afectează nu doar mintal. Mă gândeam că de aceea și erau atât de îngălați și troglodiți, vite jugănite de cavernă, n-aveau un gen de furie taurină, ci prezentau mai degrabă ceva bovin în mișcări și priviri și încercau să mă castreze și să-mi scoată totodată ochii deoarece sufereau ei înșiși de complexe oedipiene și de frustrarea emasculării. Șleahta de scursuri scopite putzea oribil, frecăngeala și răgetele lor exalau un iz grețos de basamac și măsele stricate, ciomăgarii slinoși se excitau cumva lovind necontenit, cu sclipiri ucigașe, sanguinare în uitătura cretinoidă. Îi alimenta nevoia de moarte, de lichidare a dușmanului ancestral de clasă – cred că eram pentru ei un fel de reprezentare iconică a răului, simbolul studentului „legionar“ cu pletele în vânt care-l sfidează pe Tătucul Ilici Sauron.
Deja pletele îmi erau năclăite de sânge, cămașa și pantalonii la fel, iar un pantof mi se umpluse deja până la gleznă de sânge și mi se răsucea pe picior, gata-gata să-mi cadă și dezechilibrându-mă. Un instinct de conservare moștenit încă din copilărie, de când mă băteam cu țiganii în cartierul de baștină, la Gara de Nord, îmi marcase în minte să evit să ajung pe jos, sub cizmele haidamacilor janghinoși, dar un fel de leșin și o greață îmi strângea stomacul, capul mi se învârtea, nu-mi mai simțeam corpul, totul era o vâjâitură, vedeam în secvențe, străfulgerări de metal, bâte, răngi, lanțuri, ciorchinele de carcalaci băloși și negri de subteran care fojgăiau în jurul meu mă tot târau prin clădire – nu se mai termina odată oroarea și chinul. Cred că afară, la stradă, mi s-au epuizat resursele, aveam un fel de blackout-uri, simțeam că îmi plesnește capul, iar durerea iradia parcă din mine prin toți porii. Cred că deja abandonasem ideea supraviețuirii, mă gândeam cu ciudă că voi muri ca un prost fără să fi apucat să-i ard și eu cu trifazicul. Mă târau mai mult pe sus și deodată au apărut bucureștenii, bucurie mare pe mine, credeam că mă vor scăpa din mâinile hoardei – o mamaie grasă urla ceva la ei, credeam că îi ceartă, ba chiar a smuls o bâtă de la un ciomăgar și i-a tras cu sete una în cap minerului care (încă) mă ținea de gât. Victorie, am exclamat în gând, se întoarce roata, poate scap totuși – m-a fulgerat un gând, minerului îi sărise casca din cap și mi-a dat drumul. Am căzut la pământ în genunchi și grăsana a prins să mă scuipe după ce minerul nervos i-a smuls bâta din mâini. I-a ars cucoanei un picior în cur după ce și-a pus la loc casca și m-a ridicat de jos de păr.
Cucoana a chirăit și și-a cerut iertare, pe mine voia să mă izbească la scăfârlie, m-am prins tardiv că era o fesenistă, votase cu Andrei Pleșu, iar femeia nu era singura. Pe tot traseul până la sediul central al MI, alături de CEC, am fost scuipat, înjurat, lovit și împuns de cetățenii de bine ai lui Iliescu, iar jivinele îi aplaudau pe mineri urlând din toți bojocii, ritmat, „Jos Le-gio-nariii!“. Mă cruceam în sinea mea – nu știam că Iliescu și Răzvan Teodorescu au adus la cunoștința țării, pe TVR, că noi, cei din Piața Universității, eram „le-gio-narii“ care au încercat să dea cu rebeliunea în poporul de dobitoace și alesul lor, al neghiobilor, Ion Iliescul.
Mă apucase iarăși greața și mi se tăia din când în când lumina, nu mai vedeam bine, credeam că din cauza sângelui întins pe față. Am apucat să întrezăresc în curtea MI câteva cadavre semidezgolite, siluete vineții întinse la perete, grămadă peste care era trasă o fâșie de pungă și m-am trezit altoit cu un pat de armă după ureche, apucat și aruncat într-o dubă mare, un camion din tablă cu gratii, plin deja cu arestați. Aici mi s-a rupt filmul de tot. Pur și simplu nu mai vedeam nimic, totul era negru complet, nici măcar stele verzi. Spaima oricărui pictor este orbirea, gustasem Borges, dar nu credeam în orbirea creativă.
Traseul până la unitatea de securitate de la Măgurele, lagărul unde aveam să mă reîntâlnesc cu frate-miu, a fost un coșmar. În dubă totul era un vaiet, oamenii gemeau, își căinau rănile și soarta, îl blestemau pe Iliescu și se fereau de mine, fiecare cu durerea sa… eu eram disperat că nu mai văd, mă târam orbecăind pe la picioarele lor și încercam să-mi fac loc pe pipăite, niște mâini m-au tras în sus și m-au sprijinit de ceva, nu reușeam să-mi șterg sângele care se usca și îmi creponase fața umflată, îmi ardea tot corpul, dar parcă nu mai simțeam nicio durere, mă invadase o spaimă teribilă, viscerală – chiar nu mai vedeam, degeaba îmi frecam ochii, lumea devenise opacă.
Acesta a fost momentul cel mai nasol, disperarea orbirii îmi luase mințile, îmi doream să mor pe loc, ideea unei vieți de orb, mutilat și olog mi se părea o variantă nefezabilă și relativ lipsită de atractivitate. M-am strâns de gât încercând să mă sufoc, dar nu puteam să-mi mai strâng degetele, aveam mâinile cam zdrobite, nu-mi simțeam brațele – încă un pocinog, ce artist mai poate picta cu degetele betegite? Camionul/dubă care ne hurduca precum pe niște cartofi s-a oprit la un moment dat cu scrâșnete de frână și oamenii se buluceau să iasă, erau trași și aruncați pe jos, se lătra la ei și m-am trezit și eu smuls și bușit de asfalt, eram complet orb și dezorientat, am încercat să mă ridic împleticindu-mă când mi-a răsunat ca o împușcătură după ceafă și brusc cu un ochi am întrevăzut un fel de străluminare – vedeam ca prin ceață ceva! Am căzut iarăși și am încasat pe spinare încă o serie de lovituri – eram însă inundat de bucurie și recunoștință, râdeam iarăși „ca un drogat“ – ceva se întâmplase, șocul izbiturii de ciomag mi-a adus o dâră cețoasă de vedere. Un șir de soldați oligofreni ne însoțea pe bucata de drum de la camion la ușa lagărului – garajul unității de la Măgurele – izbindu-ne cu cozi de lopată și lătrând din răsputeri la noi ceva neinteligibil – totul era foarte mișto: eram totuși în viață, ologit și damblagit, semichior, dar întrezăream lumina…
Frate-miu m-a găsit zăcând în marea de oameni care arătau ca după măcel, cu mâini rupte, fracturi deschise prin care se vedeau ieșind oasele, un tânăr avea ochiul scos și și-l ținea cu mâna, șiroindu-i sângele pe față, o mare de suferință și de vaiet. Un apevist umflat și patibular învârtea prin aer un pușcoci și ne lovea cu țeava armei, arătându-ne demonstrativ cum știe el să bage glonțul pe țeavă. M-am luat cu el în gură – acum că scăpasem cu viață și că vedeam cu juma’ de ochi eram cu gura mare și mi se rupea de amenințările lui, după trosneala pe viață și pe moarte încasată. Făcea spume la gură handicapatul cu trese și mi-a promis că mă aranjează el și că îi cheamă pe mineri să mă altoiască iar – fuseseră și ei cazați în unitatea de securitate și împărțeau ce se ciordise de la oameni. N-a avut sânge în el să tragă în mine de față cu toată lumea și și-o fi închipuit că cine știe ce sculă de basculă de ziaristu’ lu’ peshte oi fi de am tupeu să mă iau de el cu drepturile omului, regulamentul uzului de armă împotriva civililor și alte parascovenii d’astea. Într-un colț mai ferit, niște țigani cu mâini rupte și fețe umflate și vinete de lovituri m-au oploșit între ei și mi-au făcut rost de un chiștoc strivit de Carpați – eram suficient de caftit, și scandalagiu pe deasupra ca să impun respect. În plus, datorită sângelui care se uscase pe mine și a învinețirii feței în urma loviturilor, eram mai negru decât ei. Am stabilit cu țiganii ca la ieșirea din pârnaie, dacă mai apucam lumina zilei, să ne întâlnim și să mergem peste mineri în Valea Jiului – eu aveam fiole cu Soman și Sarin (neuroparalizante de luptă), ceva fosfor plus un borcănaș dolofan de cianură, șutite la „revoluție“, iar ei aveau arme pitite prin țigănia din Ferentari și Pantelimon (am aflat mai apoi că Armata a instalat cuiburi de mitralieră în punctele de acces către Valea Jiului, iar minerii erau cam kkati pe ei de frică; am ratat atunci momentul, dar în 1998 îi așteptam la București ca pe suedezele care veneau pe litoral la supt cariciul, înainte de ‘89). Bulibașii s-au oferit să-mi fure ale mai noi modele de aparate foto, să-mi recupereze paguba, și să mă învețe să dau cu cuțitul – chiar am învățat de la ei, mai târziu, câte ceva, iar eu i-am învățat să-și facă asociații – cu acte în regulă.
Ziua a trecut în chinuri ca la balamuc, mă ustura și mă ardea totul, mi se închegase sângele pe țeastă, unde eram pocnit cu ranga, aveam niște coaste fisurate și abia mai respiram, eram deformat și hidos și arătam ca un monstru ultramarin (mai apoi procurorii mi-au înlăturat poza – eram la pozitia nr. 493 – din catalogul arestaților de la Măgurele că arătam prea nașpa și stricam albumul).
Abia vedeam cu un ochi, și ăla umflat ca naiba, dar la lăsarea serii, în aerul fetid, împuțit de mirosul de urină și sânge, de duhoarea sutelor de oameni schilodiți care zăceau claie peste grămadă, am tras cu botul la ciment, de la țiganii căsăpiți de mineri, două fumuri sublime cu gust de sânge printre cioturile de dinți. După ce frate-miu mi-a suflat în ureche că a reușit să pitească un negativ în chiloți, m-am simțit cu adevărat fericit și am început să mă gândesc cu nesaț la noaptea când voi reuși să sar gardul pușcăriei și apoi să-mi caut prietenii pentru a începe să-i luăm la omor pe feseniști – în frunte cu Ion Iliescu (fără a-l omite cumva și pe Petre Roman, cel care le explica ziariștilor străini, care filmau, în data de 15, pereții stropiți până în tavan cu sângele colegilor mei din Universitate, că de fapt noi, studenții diversioniști „legionari“, am dat cu vopsea roșie prin facultate pentru a ne victimiza și a macula imaginea sa și a lui Ion Iliescu.
Încă de atunci, de la Măgurele, mi-a mijit în capul cât o baniță bucuria gândului că ne vom întoarce într-o zi și că voi fi printre primii care se vor pisha pe mormintele lor de kaghebiști…

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

DISCLAIMER
Atentie! Postati pe propria raspundere!
Inainte de a posta, cititi regulamentul.