ICR-ul lui Marga reînvie cultul personalițății tocmai în Azerbaidjan

Uitată în ultimele două decenii, moda „Odelor omagiale“ adresate cândva „Mărețului Cârmaci“ pare să fi reînviat, la fel de plină de zel ca altădată. Venită pe nepusă masă, această „reîncarnare“ nu s-a petrecut prin cine știe ce colț uitat de țară, ci la nivel înalt, chiar în „moțul“ Institutului Cultural Român. Mai exact a ieșit de sub condeiul lui Horia Gârbea, actual vicepreședinte al ICR. Iar pentru că „Nea Nicu“ nu mai este demult printre noi, „omagiatorul“ s-a văzut nevoit să-și întindă limba mieroasă până hăăăt, departe, tocmai în Azerbaidjan. Dar ceea ce a reușit să producă acest „kulturnic“ de rang înalt este tot un soi de „Odă“, o lingușeală grețoasă cum rar s-a mai văzut de mulți ani încoace. Atât de grețoasă încât, dacă ar mai fi trăit, Păunescu și-ar fi dat, probabil, palme în fața oglinzii. Nu însă și Vadim cel de azi, cel mult prea ocupat acum să se porcăiască pe micul ecran cu cine știe ce fufiștină din mahalaua noastră televizionistică. De fapt, Horia Gârbea, un soi de scârța-scârța pe hârtie, este doar o ilustrare vie a proverbului care spune că „așchia nu sare departe de trunchi“. În acest caz, „trunchiul“ fiind, desigur, Andrei Marga, președintele aceluiași ICR. Care Marga? Da, exact cel știut:  individul bolovănos la înfățișare și domol la minte, care s-a făcut de râs cu povestea lui despre caloriferele inventate în Ardeal. Dar nu numai atât. Horia Gârbea este adjunctul celui care, anul trecut, pe când era vremelnicul ocupant al fotoliului de mare șef peste Afacerile Externe, a uluit o lume întreagă cu laudele deșănțate aduse lui Vladimir Putin. Mde, meteahnă de vechi activist, fidel lozincii bolșevice care spunea că „lumina vine de la Răsărit“.
Ei, dar asta este deja istorie. La fel cum tot istorie este și faptul că, tot  anul trecut s-a aflat că, în raport cu Securitatea, același Marga face parte din tagma virginelor semi-gravide: adică a semnat un angajament, dar nu a colaborat. Iar dacă adăugăm acest detaliu al   trecutului său la fascinația declarată față de fostul KGB-ist Putin, avem confirmarea clară a proverbului „cine se aseamănă, se adună“: și Horia Gârbea pare a fi îndrăgostit de agenții fostului KGB. Iar asta pentru că Heydar Aliyev, „Marele Tătuc“ al Repu­blicii Azerbaidjan, căruia ei îi înalță imnuri de slavă, a fost o bună parte a vieții sale, un KGB-ist de rang înalt.

Promovarea culturii naționale

Conform propriului statut de funcțio­nare, „Misiunea Institutului Cultural Român este promovarea culturii și civilizației naționale, în țară și în afara ei“. Ei, și dacă pe la Paris ori în alte centre europene importante „populari­zarea“ nu ne-a prea ieșit, e bun și Azerbaidjanul, republică asiatică fost sovietică unde emisarul „culturii și civilizației naționale“ a fost chiar distinsul Horia Gârbea. ?ê?£i, fiind vorba despre o victorie culturală nemaipo­menită, Institutul lui Marga n-a ratat ocazia de a se împăuna cu ea. Astfel că, printr-un comunicat de presă, întregul popor a fost anunțat că „Scriitorul Horia Gârbea, vicepreședintele ICR, a primit, marți 7 mai, la Baku, un premiu literar internațional pentru un eseu dedicat fostului președinte al Republicii Azerbaidjan, Heydar Aliyev, figură emblematică a Azerbaidjanului con­temporan, cu ocazia aniversării a 90 de ani de la nașterea acestuia. Eseul a fost tradus în limbile azeră, rusă și engleză și publicat în presa din Azerbaidjan, precum și într-un volum dedicat aniversării liderului național azer, lansat cu același prilej la Baku. Premiul a fost acordat unor autori, șase la număr, din diferite țări, selectați de un juriu azer din peste 450 de competitori. Cu prilejul vizitei la Baku, Horia Gârbea a acordat interviuri televiziunii și presei locale, a avut întâlniri cu parlamentari și oameni de cultură din Azerbaidjan.“ Habar nu avem cum o suna „eseul“ lui Gârbea, în limba azeră sau în rusă. Dar, tradus pe limba noastră, a proștilor de acasă, marea lui creație pare ieșită direct din „Omagiile“ de altă dată. Iar pentru a vedea asta este suficient să schimbăm Heydar Alyev cu Nicolae Ceaușescu. ?ê?£i astfel ne vom întoarce, rapid, în anii de glorie ai lui „Nea Nicu“. Eseul cu care se laudă Horia Gârbea și tot ICR-ul, este intitulal „Heydar Aliyev: omul-flacără“.
Încă de la început, confundându-ne, probabil, pe noi toți cu el însuși, Gârbea afirmă, sigur pe el, că „Pentru mulți compatrioți ai mei, români, spațiul extra-UE este o hartă albă cu câteva pete colorate în jurul New-York-ului, Antalyei și al câtorva stațiuni de la Marea Roșie. Nu făceam excepție până de curând. După ce am vizitat Azerbaidjanul m-am întors cu mai puține prejudecăți despre Asia Centrală și zona Caucazului, dar și cu un material documentar format din 20 de kg de cărți, zeci de CD-uri și multe pagini scrise mărunt. Pe toate, mi-am spus, le voi aduna într-o carte care se va numi Azer – Focul viu. Așa am și făcut.“ Dar spre mirarea lui, alături de aprecieri, cartea „a primit și critici de la persoane, unii chiar colegi de breaslă, care nu sunt prietenii acestei țări. Cele mai vehemente reacții le-a stârnit pasajul de mai jos, existent la finalul cărții: «Veți înțelege așadar de ce primul drum pe care l-am făcut în Bucureștiul înghețat – la Baku era o frumoasă iarnă mediteraneeană, cu temperaturi până la 13 grade- a fost, trăgând sania cu fiul meu pe ea, în Parcul Tei, unde se află statuia lui Heydar Aliyev, eroul civilizator și providențial al Azerbaidjanului»“ Bine, bine, am înțeles! Dar cu puștiul ce ai avut? De ce a trebuit să-l trambalezi la o statuie care nu interesează pe nici un bucureștean. Ei asta este! După care, autorul se miră, probabil spre deliciul celor care l-au premiat: „De ce oare atâta supărare pentru o frază, m-am întrebat? Am înțeles destul de ușor. Pentru că Heydar Aliyev reprezintă însuși simbolul Azerbaidjanului și se confundă cu destinul său. Pentru că alte popoare, care nu au avut un asemenea lider, manifestă o invidie firească față de cei care l-au avut“. Aha, adică noi, care nu l-am avut decât pe Ceaușescu avem toate motivele să-i invidiem pe azeri. Așa o fi, onorabile! Iar pentru că aici, pe meleaguri dâmbovițene, pupincurismul pare a nu mai avea căutare, Gârbea își mută admirația băloasă pe meleagurile Asiei Centrale: „Pentru Azerbaidjan, Heydar Aliyev este ceea ce pentru Turcia reprezintă Mustafa Kemal Ataturk, ori pentru statele europene, pentru a nu coborî prea adânc în trecut, oameni politici ca Winston Churchill, Charles De Gaulle, Konrad Andenauer“. Ei, măcar tot e bine că nu l-a asemuit cu Ion Iliescu. După care, vicele de la ICR continuă: „El este un drapel și o emblemă dar este și, efectiv, personalitatea care a răsucit decisiv firul istoriei și a făcut posibil, în mod direct Azerbaidjanul de azi: o țară a civilizației, a înaltei culturi, a îmbinării celei mai armonioase între o istorie străveche, cu tradiții puternice, și cel mai îndrăzneț modernism. Călătorind în Azerbaidjan am putut observa cât de mândri sunt azerii de steagul lor, de imnul lor dar și de Liderul lor Național, un triptic pe care stă azi modernul stat de la Marea Caspică. Cum spuneam, azerii sunt mândri de steagul lor și îl arborează adesea. Imnul de stat este o melodie cu note înalte în succesiune rapidă. (…) Versurile au fost scrise de Ahmad Javad și începutul lor sună aproximativ astfel: Azerbaidjan! Azerbaidjan!, / Ești o țară de eroi!/ Vom muri ca tu să exiști!/ Ne vom vărsa sângele ca să te apărăm! Trăiască tricolorul tău!“ Aha, asta suntem în stare să pricepem și noi: fiecare cu tricolorul lui. Bineînțeles că, pentru Gârbea, ambele simboluri nu au nici un haz fără „măritul Cârmaci“. „Dar cel mai semnificativ simbol al Azerbaidjanului contemporan este liderul național, fostul președinte Heydar Aliyev de la nașterea căruia azerii sărbătoresc acum 90 de ani. A condus efectiv țara ca președinte în ultimii zece ani de viață, realizând enorm pentru Azerbaidjan și în planul organizării interne și în cel al relațiilor externe. Figura lui Heydar Aliyev devine repede familiară unui străin care vizitează țara. Azerii au pentru Heydar Aliyev o recunoștință firească, naturală, toți cei care au trăit emanciparea țării recunosc aportul acestui om cu totul special. Destule monumente îl înfățișează pe Heydar Aliyev, în piatră și în bronz, printre ele unul care este cel mai reprezentativ ansamblu monumental din Baku“. Ei, monșerule, și pe Nea Nicu l-au înfățișat „destule monumente“: întreabă-l pe șeful dumitale că el știe mai multe despre asta. Ceva mai departe, atunci când începe să-și descrie „ținta“ admirației, Horia Gârbea devine mai mlădios, parcă, decât o cadână care-și lingușește sultanul: „Heydar Aliyev a fost un om potrivit parcă pentru a deveni subiect pentru o statuie: era foarte înalt, cu o figură masculină pe care trecerea anilor o spiritualizaseră“. De fapt, kulturnicul  nostru pare mai curând un fetișist, îndrăgostit, brusc, de o statuie. Iar asta pentru că, după cum spune „cu vorbele lui“: „Regret că nu am avut ocazia să-l văd pe viu pe acest mare politician al secolului XX…“. Dar și că „mă bucur să-l fi putut întâlni pe fiul său, actualul președinte al Azerbaidjanului, în care se regăsesc trăsăturile dar și calitățile tatălui său“. 
Iar dacă, pe timpuri, „Nea Nicu“ a fost, pentru noi, „omul de omenie“ dar și „inima care bate în piepturile noastre, ale tuturor“, pentru Gârbea „Heydar Aliyev a fost pentru poporul său o flacără vie. A ars cu pasiune, a încălzit cu omenie, a adunat în jurul căldurii sale un întreg popor și l-a făcut să activeze pentru un scop nobil, i-a luminat pe oameni cu viziunea sa și a fost vatra în care s-au readus tradițiile dintr-o țară care vreme de peste șaptezeci de ani a fost nu numai ocupată de comuniști, dar victimă a deznaționalizării și ruperii forțate de limba și obiceiurile strămo­șești“.
Ei, probabil că fără „răzmerița“ din decembrie 1989, și Ceaușescu ar fi apucat să moară de moarte bună. Caz în care, cu siguranță, s-ar fi găsit destui „condeieri de bine“, poate chiar, de ce nu, chiar Horia Gârbea însuși, care să ne povestească despre „eroul între eroii neamului“, ale cărui trăsături de caracter se regăsesc în urmașul lui. Dar asta cu o singură condiție: urmașul să nu fi fost tot Ion  Iliescu.
 
Cine este „flacăra“?

Totuși, cine a fost Heydar Aliyev, „flacăra vie“ care „a ars cu pasiune, a încălzit cu omenie, a adunat în jurul căldurii sale un întreg popor“? Pentru a afla câte ceva despre asta, este suficient să-i căutăm numele pe Wikipedia. De acolo, aflăm că „Heydar Aliyev (1923-2003) a fost cel de-al treilea președinte al Azerbaidjanului. Din 1944 a lucrat în Comitetul Securității de Stat (KGB), iar între 1967-1969 a fost președintele acestuia. A fost primul azer care a ocupat aceasta poziție înaltă și a devenit general KGB. Pe linie politică, Heydar Aliyev a fost ales, în iulie 1969, prim-secretar al Comitetului Central al Partidului Comu­nist Azer și conducător al republicii. A ocupat această poziție până în decembrie 1982, când a fost promovat în postul de adjunct al prim-ministrului fostei Uniunii Sovietice, ocupând aceasta funcție până în octombrie 1987. Concomitent, Aliyev a fost și membru al Biroului Politic al Comitetului Central al PCUS. Ulterior, pe fondul reformelor lui Gorbaciov, el a devenit președinte al Azerbaidjanului care și-a declarat independența, funcție pe care a ocupat-o între 1993 și până la moartea lui, survenită în anul 2003, dată după care înalta funcție a fost preluată de fiul său, Ilham Alyev. Când  vine vorba despre el, presa occidentală îl menționează ori de câte ori vine vorba despre cultul personalității în statele fost comuniste. De asemenea el este văzut ca liderul unui regim autocratic stăpânit de un adevărat clan cu acces la resursele de petrol ale țării.
De curând, nemulțumit de reacțiile negative pe care le-a stârnit „Omagiul“ semnat de el, Horia Gârbea și-a mustrat criticii, de pe blogul personal, bineînțeles tot în stilul specific unei gazete de perete comuniste: „Vestea decernării premiului a atras comentarii nu răutăcioase ci prostești, provenite din obtuzitate și închidere față de realitate. (…) S-a scris în context că Heydar Aliyev a fost general KGB și „mână de fier“. Dacă nu era, Azerbaidjanul putea rămâne o poveste nescrisă sau un teatru de război (și civil) până azi. Aliyev a fost un pro-occidental, așa și-a educat și fiul. Aș fi curios, dacă s-ar putea rejuca piesa istoriei, ce politician român ar fi rezistat măcar șase luni la conducerea Azerbaidjanului din 1993, cu război la graniță, ocupație străină și atentate săptămânale la viața lui“. Așa o fi, dar oricum ar fi, un KGB-ist rămâne tot un KGB-ist. Căci altfel, Andrei Marga ar trebui să fie și el respectat precum un „semiturnător de bine.“

Vasile Surcel