Iliescu își dă iarăși în petic: zice că Eminescu avea „reacții primitive”

Ce face maimuța când nu are ce face? Se scarpină sub coadă până-i dă sângele. Ce face Ion Iliescu atunci când nu are ce face? Dă interviuri în care, deși vorbește despre nimic, reușește să „umple de sânge” absolut orice subiect. Profitând de faptul că mulți dintre colegii lui îl consideră președitele  de onoare al PSD (deși, confirmat de activitatea lui din ultimele două decenii, titlul corect, ar fi, mai curând, „președintele de oroare”), bătrâna cotoroanță nu pierde nici o ocazie de a coborî în hăurile minții lui bolșevice, de unde scoate la iveală câte o nouă mostră de senilitate agresivă. Nevorbit de pe la mijlocul lunii septembrie, când ne-a povestit despre rafinații șefi bolșevici iubitori de cultură și artă, Ion Ilici Iliescu s-a apucat să-și dea, și el, cu părerea despre Roșia Montana. ?ê?£i a vorbit, în stilul său caracteristic, despre cianuri și metodele moderne de extragere a aurului, pe care le-a amestecat haotic cu „o chestiune în dispută” legată de „finalizarea unei „cercetări”. Un talmeș-balmeș în care, până la urmă, l-a vârât, cu de-a sila, chiar și pe Mihai Eminescu.

Un mahalagiu sfertodoct

Filosofii de cafenea afirmă, ironic, dar pe deplin îndreptățit, că marele avantaj al democarției constă este faptul că le oferă mahalagiilor ocazia de a deveni niște sfertodocți, pe cît de agresivi pe atât de plini de ifose. Habar n-avem dacă au sau nu dreptate, dar bătrânul bolșevic Ion Ilici Iliescu, actualmente „măsluit” în mare democrat, face tot posibilul să le confirme spusele. Astfel că, acum, într-o vreme în care disputele privitoare la exploatarea aurului de la Roșia Montană sunt pe cale de a arunca în aer alianța USL-istă, președintele „de oroare” al PSD-ului a considerat de cuviință că este momentul să-și dea și el cu părerea. Că doar de, „Să vorbească și nea Ion, că și el e om”. ?ê?£i a vorbit, ca de obicei: în dodii și fără să spună, de fapt, absolut nimic: „Industria modernă înseamna multe, inclusiv suportarea unor consecințe negative ale proceselor tehnologice, dar care pot fi stăpânite și s-a avansat continuu din acest punct de vedere. Deci rațiunea contează”. Iar ca să fie și mai convingător, Ilici s-a apucat, hodoronc-tronc, să recite două versuri din „Doina” lui Eminescu. ?ê?£i bineînțeles că a recitat-o lăutărește, după ureche: „Și când vin cu drum de fier/Toate păsările pier”. De fapt, Eminescu a spus: „?ê?£i cum vin cu drum de fier,/Toate cântecele pier,/Sboară păserile toate/De neagra străinătate./Numai umbra spinului/La ușa creștinului.” Ei, cam asta înseamnă „mahalagiul ajuns sfertodox”. De fapt, bătrânul bolșevic Ilici Iliescu nici nu are de unde să știe, cu adevărat, aceste versuri: pe la mijlocul anilor 50, pe când era mare „bulibașă” peste UASR, au existat zeci, poate sute de studenți care au înfundat pușcăriile comuniste doar pentru că au avut curajul pe care ți-l dă doar disperarea, de a recita, fie și doar câteva versuri, din tragica ”Doină” a Luceafărului poeziei românești. Ulterior, câțiva dintre aceștia au povestit cum „tovarășul” Iliescu i-a înfierat plin de „mânie proletară” pentru acest curaj. Iar pe atunci, de la „înfierare” până la poarta grea a pușcăriei nu mai era decât un singur pas.

Fiul lui taică-su

De fapt, Ion Ilici Iliescu este ultimul politician care ar avea dreptul să vorbească despre „Doina” lui Eminescu. Iar asta și pentru că ea conține și alte versuri dramatice, în care genialul nostru poet național prevestea un viitor sumbru, de care Iliescu și bolșevicii lui n-au fost complet străini: „Din Hotin și pân’ la Mare /Vin Muscalii de-a calare”. Din păcate, istoria și vremurile nu au vrut ca blestemul din finalul „Doinei” să se și împlinească: „Cine ne-au adus Muscalii /Prăpădi-l-ar focul jalei/Să-l arză să-l dogorească/Neamul să i-l prăpădească”. Fost ilegalist, Alexandru Iliescu, tatăl lui Ion Ilici Iliescu a fost unul dintre cei care au favorizat venirea „muscalilor”. Iar fiul său, actualul președinte de „oroare” al PSD, s-a aflat, o bună parte a vieții lui, în slujba regimului bolșevic adus de „muscali”.
  Cu toate acestea,  poate că, lui Iliescu i s-ar putea, totuși, trece cu vederea îndrăzneala de a cita, fie și lăutărește, două dintre versurile „Doinei” lui Eminescu. Dar în nici un caz nu i se poate ierta tupeul cu care el a vorbit mai departe despre mesajul pe care „Luceafărul” ni l-a lăsat moștenire: „Asta era reacția primitivă a omului care trăia în liniște și îl deranja fumul de la locomotive. Industria modernă înseamnă multe, inclusiv suportarea unor consecințe negative ale proceselor tehnologice, dar care pot fi stăpânite și s-a avansat continuu din acest punct de vedere. Deci rațiunea contează.” Băi, Sarsailă, ca poet Eminscu o fi fost doar, exact așa cum și el însuși o recunoaștea: „ultimul romantic”. Dar ca analist politic și economic a fost una dintre cele mai ascuțite minți ale vremii lui, un analist de care am avea nevoie și acum, în aceste vremuri tulburi. Iar tu, cel care niciodată n-ai fost în stare să duci o idee până la capăt, ori să iei o decizie tranșantă, bărbătească, ești ultimul român care ar avea dreptul să-și dea cu părerea despre „reacțiile primitive” pe care i le atribui lui Eminescu. Astfel că, ține minte, indiferent câte zile oi mai avea: „Ia-ți labele tale pătate de sânge de pe icoana lui Eminescu!”

„Tranca-fleanca” cu cianură

Politruc de meserie, care se laudă cu niște incerte studii de inginerie hidrotehnică „agonisite”, cândva, la Moscova, Iliescu s-a apucat să-și dea cu părerea și despre tehnologia de extracție a aurului bazată pe cianuri. „Altminteri trebuie finalizată aceasă cercetare. E o chestie în dispută. M-am uitat și eu în literatura în temă. Nicăieri nu există la ora actuală extracția aurului fără să se apeleze la cianuri. Deci e o tehnologie răspândită în toată lumea. Vrem să mai exploatăm aur? Dacă vrem, tehnologiile astea sunt. Să lăsăm specialiștii să judece aceste lucruri cu minte limpede, cu știință de carte și luate măsurile adecvate de protecție a mediului și a cetățenilor.” Te-ai uitat pe dracu: în acest moment există și alte metode de extracție a aurului în afara celor bazate pe cianuri. Atâta doar că acelea sunt niște procedee de mai lungă durată, așadar mai scumpe, decât cele bazate pe cianuri.
Chiar și acum, simpatizanții lui îl consideră pe Ion Iliescu un mare om politic. De fapt, până în măduva oaselor lui seci, el este doar un pitic penibil, care umblă cu dosul în două sau în cât mai multe luntre cu putință. ?ê?£i nu este decât o „rudă săracă”, dar la fel de penibilă a unui personaj adus la viață de neuitatul Caragiale: tot un plitruc de la sfârșitul sec XIX care cerea „să se modifice, dar să nu se schimbe nimic”. Întrebat dacă Guvernul României ar trebui să-și asume răspunderea pentru contractul cu RMGC, Ilici Iliescu a precizat că Guvernul a trimis la Parlament acordul pentru că este instituția reprezentativă, apreciind, în plus, că și Parlamentul trebuie să se pronunțe din acest punct de vedere și trebuie să-și asume împreună răspunderea: „Neasumarea răspunderilor e un lucru nu numai de lipsă de curaj, dar și de responsabilitate. Deci trebuie și Parlamentul și Guvernul să asume un punct de vedere – cum anume asigurăm și interesul folosirii resurselor și protecție a mediului și a oamenilor. Și există soluții tehnologice și practici inteligente”. Păi, parcă ziceai că extracția cu cianuri este singura metodă pe care a găsit-o în „literatura de specialitate”. Atunci despre ce să mai discute obezul nostru Parlament?

Vasile Surcel