„Iliescu te iubim, că ca tine nu găsim!”

Ion Ilici Iliescu a împlinit 83 de ani. Fost președinte al României, care în vremurile lui de glorie a fost ales, reales și răs-ales de câte ori a vrut atât el cât și prostia electoratului românesc, sărbătoritul pare a-și închipui că lumea se mai învârte, și acum, în jurul din ce în ce mai pleșuvei lui scăfârlii.
Motiv pentru care, face el ce face, și se bagă în seamă, cu orice ocazie care se ivește. Dar, spre regretul său, ocaziile sunt din ce în ce mai rare, căci nu ne mai aducem aminte de el decât la sfârșitul anului, când vine vorba despre Revoluția din Decembrie. Uneori de mai gândim la el și de Sfântul Ion. ?ê?£i mai ales acum, în ziua sa de naștere. Ei, asta este: prima lună de primăvară ni l-a adus pe Iliescu, pe 3 martie. Iar a doua zi, pe patru martie, ne-a adus cumplitul cutremur din 1977. Oare pentru asta să fi fost el botezat, cândva, „Ghin-Ion Iliescu“?
Ei, să nu exagerăm: nimeni nu crede, cu adevărat, că „nea Nelu“ ar fi putut avea, cu adevărat, vreo legătură cu acea catastrofă cumplită. Cu aceea nu, dar cu cele care ne-au lovit după 1990 a avut, cu siguranță.
Mai deunăzi, fostul prezident ne-a anunțat că, în acest an, își va petrece ziua de naștere acasă, în sânul ofilit al familiei. Ei, unde sunt vremurile de glorie în care, chiriaș fiind la Palatul Cotroceni,  ziua de 3 martie aduna în jurul lui zeci de prieteni politici și de pupincuriști care se înghesuiau să-l omagieze mai ceva ca pe Nicolae Ceaușescu însuși. Zile frumoase, în care babe de vârsta lui stăteau la coadă doar ca să-l poată atinge. Iar cele mai îndrăznețe să-i fredoneze la ureche, cu subânțeles, deocheata melodie populară „Ionică, Ionică, fă lampa mai mică“. Acum, din ce în ce mai puțini români îi bat la ușă ca să-l felicite pentru că a mai îmbătrânit cu un an. Iar mult mai tinerii lui colegi de partid, ni-l mai arată, doar din când în când, exact precum nepoții care-și proțăpesc bunica moartă în fereastră doar pentru a-i mai putea încasa pensia. Dar nu, Ion Iliescu este încă viu. Viu dar și invidios parcă pe cultul personalității de care a avut parte Ceaușescu. Astfel că face el ce face și exact de ziua lui, pune la cale te miri ce eveniment cultural menit să-l mai scoată, cât de cât, de la naftalină.

Doar un obiect

Întrebat ce planuri are pentru ziua de 3 martie, Ion Iliescu a spus că „nimic deosebit“: ziua va sta acasă cu  nevasta iar seara va participa la o lansare de carte. Ce carte? Că doar de, și el a cam luat-o pe urmele lui Ceaușescu și a scris o mulțime de cărți pe care, bineînțeles că nu le-a citit nimeni. Deja zaharisit, dând semn că nu mai știe „care-i marfa și care-i ambalajul, sau că nu mai știe dacă este o persoană ori un lucru neînsuflețit, ne-a lămurit tot el: „Nu e cartea mea, eu sunt obiectul, nu subiectul“. Aha, adică un „obiect“ decorativ? Nu, este doar un „ceva“, exact după cum ne explică chiar el, de bună voie: „adică alții care scriu despre mine și sunt invitat.“ De fapt, cartea pare a fi un soi de volum omagial, coordonat de foștii săi consilieri Victor Opaschi și Ionuț Vulpescu.
Cu puțin timp înainte de această aniversare a zilei de naștere, Iliescu a făcut o lungă confesiune, de fapt o pălăvrăgeală fără cap și fără coadă, pe care „Jurnalul Național“ a oferit-o publicului. Un monolog în care, exact ca pe vremea când era foarte activ în viața politică, Ion Ilici Iliescu a vorbit mult dar nu a spus nimic. Mai întâi s-a văicărit că: „Viața și istoria nu au fost deloc tandre cu mine și cu generația mea, indiferent în care tabără ideologică am fost și indiferent ce am profesat“. Păi în ce tabăra să fi fost tataie? Ești fiu de comunist ilegalist, iar toată viața  exact asta ai fost: mai întâi UTM-ist, apoi comunist, un „băiat de prăvălie“ isteț pe care familia Ceaușescu l-au cocoțat, încet, încet,  în cele mai înalte dregătorii ale Republicii Socialiste România. Mai departe, bătrânul ghiuj s-a lăudat, plin de sine: „Am muncit, și muncesc și acum, foarte mult. Munca a fost principalul meu sprijin în viață“. Meștere, nu ai muncit, ci ai „lucrat“. Adică i-ai „lucrat“ pe toți cei care ți-au stat în cale. În 1948, te-ai numărat printre fondatorii Uniunii Asociațiilor Elevilor din România. Iar în 1956 pe vremea în care pușcăriile „puterii populare“ erau umplute cu studenții sătui de binefacerile comunismului, tu erai mare șef peste Uniunea Asociațiilor Studenților din România. Iar cei care te-au conoscut pe vremea aceea spun că ai fost unul dintre activiștii cei mai „duri“ un activist care, plin de „mânie proletară“ și-a „înfierat“ colegii care nu de puține ori au luat apoi drumul pușcăriilor. Colegi care, probabil că te blestemă până în ziua de azi pentru chinurile pe care le-au îndurat în acele vremuri cumplite. Ce ne-a mai spus cu acea ocazie bătrâna cotoroanță Iliescu? Că, în viața lui politică ar fi contat și norocul: „Asta nu exclude norocul. Sau mai degrabă oportunitatea, conjunctura favorabilă“. Păi las-o dracu, meștere și spune-i pe nume. Căci nu despre „oportunitate“ a fost vorba ci despre „oportunism“. Apoi, Iliescu s-a mai confesat într-un mod oarecum neașteptat: „Firește însă că am făcut și «nebunii» în viață: cine nu le-a făcut?“. Ei, asta nu o luați chiar de bună. Căci nu s-a referit la tinerele albaneze de pe șantierele tineretului, cu a căror „cucerire“ s-a tot lăudat la un moment dat. Nu, un revoluționar de carieră se referă doar la lucruri serioase: „Cine nu a sfidat destinul, luând decizii riscante sau aparent contrare logicii? Cea mai mare «nebunie» a fost, probabil, aceea de a crede serios în ideea că există o șansă pentru România după sfârșitul regimului comunist, dacă nu cumva chiar «nebunia» de a crede că acest regim se va sfârși în timpul vieții mele. Această credință m-a ajutat să mă rup cu totul, adică politic și ideologic, de comunism, dar rămânând fidel idealurilor mele de dreptate socială și de dezvoltare“. Dar semnul cel mai clar că Iliescu s-a zaha­risit complet este modul în care vorbește despre sine însuși: „Sunt adesea întrebat, în ultimul timp, încotro se îndreaptă România, încotro se îndreaptă lumea în care trăim sau clasa politică românească“. Păi unde să se îndrepte decât acolo unde ai împins-o tu în cele „en-șpe“ mandate în care ai condus-o. Motiv pentru care nu ai nici un argument să te lauzi că: „Probabil, e un privilegiu acela de a fi fost un președinte normal, care a res­pectat legile țării și și-a îndeplinit conștiincios mandatul: oamenii au încredere în tine și după ce nu mai faci politică activă“. Păi hai să le numărăm, coane Fănică. Ce să numărăm? Ocaziile în care tu ai respectat legile țării. De fapt, ca să respectăm adevărul, ocaziile în care ai încălcat grosolan aceleași legi ale țării. 

Ultimul pe listă…

Acum Iliescu vrea să ne convingă că este un „guru“ al politicii românești, mai guraliv parcă decât însuși Petrache Lupu de la Maglavit. Fost mare demnitar comunist, intrat însă într-un con de umbră, Ion Iliescu a revenit în atenția publică exact pe 22 decembrie 1989. Anumiți martori, care au fost de față, au relatat că, atunci, după fuga Ceaușeștilor, Ion Ilici Iliescu s-a dat peste cap ca să fie băgat, cumva, în seamă. Iar pentru asta s-a vârât, de bună voie, în efemerul guvern condus timp de mai puțin de o oră, de către însuși Constantin Dăscă­lescu, ultimul Premier comunist al României. Apoi, spre seară, când situația i-a devenit clar favorabilă, s-a autopropus „Ultimul pe listă cu voia dumnea­voastră“, în fruntea Consiliului Frontului Salvării Naționale. Dar, epoca sa cu adevărat glorioasă, în care aproape că a egalat „scorul“ electoral pe care doar Ceaușescu îl atingea cândva, a început în primăvara anului 1990. Adică atunci când alegerile din „Duminica Orbului“ l-au cocoțat în fruntea statului, ales de 85,07 la sută dintre românii cu drept de vot prezenți la urne. Acelea au fost primele alegeri „democratice“, în cursul cărora Ion Iliescu a fost votat de mulțimi de români fanatizați, care-l venerau mai ceva ca pe sfintele moaște. Iar asta s-a întâmplat după ce, vreme de săptămâni și luni la rând, hoardele de „proletari“ au umblat pe străzi urlând bezmetice: „Iliescu te iubim, că ca tine nu găsim“ ori „Iliescu apare, soarele răsare“. Iar cei de prin Moldova îi cereau: „Iliescu să fii tare, cum a fost ?ê?£tefan cel Mare“. Iar după alegeri, Iliescu a fost, într-adevăr „tare“: tocmai el, veșnicul zâmbăreț, a asmuțit asupra Capitalei hoardele de mineri pe care oamenii lui i-au instigat să iasă din fundul pământului și să se reverse asupra unui București care, pentru câteva zile cumplite, a fost iadul pe pământ. Atunci, „Mineriada“ din 13-15 iunie 1990 ne-a întors cu cîteva decenii înapoi, în vremurile celei mai crunte „dictaturi proletare“. Apoi, de-a lungul următoarelor lui mandate, Ion Iliescu s-a lăudat ba că ar putea fi un bun „despot luminat“, ba că ar fi „sărac dar cinstit“. Sărac nu a fost niciodată. Iar în privința cinstei… ce să mai vorbim. Este drept că el personal n-a băgat mâna în buzunarul nimănui. Dar la fel de adevărat este și faptul, necontestat nici măcar de către „tovarășii“ lui de ghidușii politice, că pe vremea guvernărilor de sub oblăduirea lui a apărut și s-a dezvoltat actuala „mafie politico-economică“. Iar dacă, probabil el însuși a și uitat deja, atunci în primii ani ai „democrației multilateral demolate“, același Ion Ilici Iliescu a avut și contestatari, recrutați mai ales dintre nenorociții de intelectuali. Motiv pentru care, huiduit fiind aproape zilnic, au apărut bancuri în care se spunea că, adevăratul său nume nu este Ion Iliescu ci „Jos Iliescu“.  Așa că, „La mulți ani, Jos Iliescu“.

Vasile Surcel