Ion Iliescu delirează despre bolșevicii iubitori de artă și cultură

Parchetul General a anunțat, ieri, că va începe ancheta penală a lui Ion Ficioru, fiara pe care regimul comunist a pus-o, cândva, la comanda infernului concentraționar de la Periprava. Iar asta se petrece chiar acum, la scurt timp după ce au ieșit la iveală și crimele comise, tot cam în același timp, de torționarul Alexandru Vișinescu, fostul comandant al pușcăriei politice de la Râmnicu Sărat. Ei bine, tocmai acum când, în sfârșit, avem ocazia de a afla oficial monstruozitățile petrecute în urmă cu peste cinci decenii, la începuturile regimului comunist, Ion Ilici Iliescu s-a trezit vorbind admirativ despre personajele care au condus atunci România Populară, pe care au cufundat-o într-una dintre cele mai cumplite perioade ale istoriei sale recente.
Ajuns la vârsta unei senectuți care ar fi trebuit să-i aducă și înțelepciune, Iliescu pare a fi atins, mai curând, de aripa unei senilizări galopante care-l face să bată câmpii ori de câte ori se mai găsește câte un ziarist care să-l bage în seamă și să-i vâre un microfon sub nas. Ultima dată i s-a întâmplat serile trecute, când s-a trezit, iarăși, vorbind. Dar nu din calitatea lui de fost „chiriaș” al Palatului Cotroceni ori de actual politician expirat, ci din cea de meloman, pe care Festivalul „George Enescu” l-a adus în Sala Palatului. Ocazie festivă în care s-a găsit și cineva dispus să-i ia un interviu, apărut apoi sub un titlu  libidinos : „Un președinte meloman: Ion Iliescu”. Un interviu dezlânat și plicticos, care ar fi trecut, probabil neobservat dacă fostul tovarăș Iliescu nu s-ar fi trezit vorbind despre marii politruci bolșevici ai vremurilor în care torționarii Vișinescu și Ficioru, plus mulți alții ca ei, își făceau de cap nestingheriți. Iar ceea ce a spus „Cucuveaua” este de-a dreptul halucinant: „România anilor ’50 era o țară mai complicată și destui dintre cei care făceau parte din «conducere» au fost persoane mult mai deschise spre arte și cultură decât cred mulți astăzi. Enescu era și atunci o parte a identității naționale, care avea, probabil, și calitatea de a nu putea fi <<asumat>> ideologic”. Acuma, din două una: ori bătrâna gloabă comunistă a luat-o razna și ne spune povești de adormit pionierii și UTC-iștii, ori habar nu are ce înseamnă „deschidere spre artă și cultură”.

„O țară mai complicată”

Este drept că, în anii 50, situație României era, într-adevăr „mai complicată”. Dar nu în sensul în care ne spune acum Iliescu. De fapt, nu era „complicată” ci de-a dreptul tragică: adus direct de tancurile rusești, regimul bolșevic se instalase, parcă pentru veșnicie, la cârma țării. ?ê?£i odată cu el, pușcăriile politice se preschimbaseră, în scurt timp, în niște „abatoare umane” aproape la fel de cumplite ca lagărele naziste. Mii de prizonieri români se mai aflau încă în Siberia, unde mureau pe capete răpuși de ger și de foame. Iar aici acasă, țăranii începuseră să fie sleiți de „cote” și hăituiți de spectrul „colhozului”. Era vremea în care atot-puternicii consilieri sovietici tăiau și spânzurau, în timp ce debilii activiști comuniști din Republica Populară Română, mulți dintre ei semi-analfabeți, erau doar niște executanți fideli ai ordinelor venite direct de la Moscova. Ei bine, exact în acele vremuri în care teroarea devenise politică de stat, fiul de ilegalist Ion Ilici Iliescu făcea deja parte dintre cadrele de nădejde ale elitei comuniste. Iar acum, el este cel care își permite să ne țină lecții și prelegeri despre o perioadă cumplită pe care o idealizează și o înfrumusețează după cum crede de cuviință mintea lui dusă cu sorcova. ?ê?£i încearcă să ne convingă că, de fapt, fostele căpetenii bolșevice erau niște fini și rafinați degustători de artă și cultură.

„Deschiși” spre cultură

Prima ediție a Festivalului George Enescu, a avut loc pe 4 septembrie 1958, la patru ani de la moartea în exil a geniului muzicii românești. Pe atunci, actualul degustător de muzică clasică, savurată pe îndelete la Sala Palatului, se numea „tovarășul” Ion Ilici Iliescu, tânără speranță în care regimul comunist din România își pusese deja toată nădejdea. Așa că nu are cum să nu știe cam câte parale valorau pe atunci „cei care făceau parte din <<conducere>>”, criminalii despre vrea acum să ne convingă că „au fost persoane mult mai deschise spre arte și cultură decât cred mulți astăzi”. Poate că Iliescu habar nu are, ori doar se preface că a uitat, dar atunci, în anii 50, un activist de partid de-a dreptul idiot, dar bineînțeles „iubitor de arte și cultură” a dat ordin ca superba „Coloană a infinitului” să fie făcută una cu pământul, și nu a lipsit mult ca această crimă culturală să și aibă loc. Considerat „decadent” și „aservit culturii burghezo-moșierește”, Brâncuși însuși era tratat cu un dispreț suveran, care l-a și făcut să renunțe la cetățenia română. Pe vremea aceea, marii noștri intelectuali erau fie plecați în exil, fie în pușcărie. ?ê?£i tot în „frumoșii” ani '50, pe care bătrâna șandrama  stalinistă îi admiră atât de mult, marii noștri scriitori clasici erau interziși. Iar simpla recitare a unei strofe din celebra „Doină” a lui Eminescu te trimitea, automat, la pușcărie unde ajungea pe mâna unor fiare de multe ori mai feroce chiar decât Vișinescu ori Ficioru. La școală, copiii aveau ca „lectură obligatorie”, romane mobilizatoare precum „Tânăra gardă”, „Așa s-a călit oțelul”, ori alte maculaturi revoluționare sovietice de același soi. Vechea Academie Română  fusese desființată și înlocuită cu obedienta „Academie a RPR”. Singurii intelectuali rămași în activitate erau doar oportuniștii de teapa lui Călinescu ori Sadoveanu care se preschimbaseră în niște umili și obedienți  colaboraționiști ai „puterii populare”.  

Marii iubitori de artă

Totuși, poate că Iliescu are, în felul lui, are dreptate atunci când spune că „destui dintre cei care făceau parte din <<conducere>> au fost persoane mult mai deschise spre arte și cultură.” Dar nu în sensul în care vrea el să ne convingă. ?ê?£i asta pentru că membrii de vază ai „conducerii” comuniste aveau, într-adevăr, „o mare deschidere”, dar nu spre artă, ci spre „artiste”. Sau ca să folosim cuvântul neaoș, românesc, au fost niște curvari care au trecut prin patul unor distinse „tovarășe” artiste. Pe undeva, majoritatea lor aveau, de fapt, mentalitatea de slugi care râvnesc la muierea boierului. Iar foarte multe dintre acele femei chiar aveau o alură nobiliară. Pe de altă parte, nu trebuie să ne închipuim că, ajunși în mari funcții de conducere, le-ar fi luat, cu japca direct de pe scenă. Nu, nu au făcut-o iar asta pentru că, într-adevăr, puterea este cel mai eficient afrodiziac.
Despre Dej se știa, încă de pe vremea când se afla la cârma țării, că era un afemeiat, fascinat de artiste. Dar, măcar el avea și o scuză: era divorțat. La fel ca și Stalin, despre care se spune că era atras mai ales de balerinele de la „Balshoi Teater”, și Dej, fostul electrician de la atelierele „Grivița Roșie” cocoțat în cele mai înalte funcții ale statului comunist, și-a ales hai să le zicem „partenerele” dintre membrele celor mai importante corpuri de balet din București și din țară. Dar marile lui „deschideri către artă”, dintre care de unele a fost cu adevărat îndrăgostit, au fost câteva dintre cele mai frumoase femei ale vremii: actrițele Elvira Godeanu și Dina Cocea. Dar și o celebră pe atunci solistă de muzică populară, o mignonă care se lăuda, cu un dulce accent moldovenesc, că și-a luat „bundiță nouă”. Într-un  interviu acordat în anii din urmă, Mioara Roman, fosta soție a fostului premier Petre Roman, și ea provenită dintr-o familie care avea legături cu protipendada comunistă a povestit că Dej ar mai fi avut o legătură și cu celebra actrița Michele Morgan. O fi fost ea dintr-o țară capitalistă, dar în fața marilor sentimente nu mai conta nici măcar orientarea politică. Iar dragostea era atât de mare încât se spune că trimitea, săptămânal, un avion militar care o aducea în România.
Un alt demnitar de rang înalt, despre care se spune că avea o mare „deschidere” către artă era Chivu Stoica. Era un individ butucănos, aproape analfabet despre care se spune că avea un singur merit: cu el juca Dej table, iar Chivu știa când să piardă și când să câștige astfel încât orgoliosul Dej să-l considere un partener redutabil dar, doar cu puțin mai slab decât el însuși. În rest îl disprețuia dar îl și folosea ori de câte ori avea nevoie de serviciile unei slugi devotate. În rest îl disprețuia exact ca pe o slugă eficientă. În această privință, Silviu Brucan a povestit la un moment dat: „La tradiționalul pahar de vin roșu de după cină, cred că era la a doua sticlă, el s-a uitat în treacăt și cam curios la mine, cu o căutătură după care știam ca urmează o «bombă», și a zis: «Auzi, mă, Chivu ăsta e un bou!» Am rămas interzis. Dar Dej a insistat: «Tu auzi, mă, ce ți-am spus? Chivu e un bou!» Atunci nu m-am mai putut abține, fiindcă și eu eram la a doua sticlă, și-am replicat: «Pai, dacă e bou, de ce l-ați făcut prim-ministru?» De data asta a rămas el blocat. ?ê?£i, după un moment, zise: «Stai, n-o lua chiar așa, că e un bou de un anumit soi. Dacă eu îi spun sa treacă prin zid, cu capul lui de ghiulea, trece! D-aia, vezi, l-am făcut prim-ministru»” Iar atunci când nu se afla în apropiere lui Dej și Chivu Stoica era un activist de rang înalt „deschis către artă și cultură”. La fel ca boss-ul Dej, și el a trecut prin patul unor artiste și balerine, ce-i drept, ceva mai puțin celebre decât cele pe care le „frecventase” Dej. Apoi, prin anii 70, Chivu s-a sinucis cu un glonte pe care și-a tras în cap cu propria lui armă de vânătoare. Atunci s-a zvonit că, ajuns deja la o vârstă înaintată, el și-ar fi zburat creierii pentru că ar fi fost părăsit de actrița care-i era amantă. Iar aceștia doi nu au fost singurii înalți activiști de partid care larg „deschiși către cultură și artă” ai anilor 50.

Vasile Surcel