Kievul, mult prea departe de lumea democratică
Cum fiecare lucru măreț cere o jertfă pe măsură, prigonirea românilor din Basarabia de Sud (astăzi teritoriu ucrainean – n.r.) care s-au încăpățânat preț de mai multe decenii să nu fie absorbiți în noua „supușenie“ ucraineană nu a fost de ajuns. Sâmbăta trecută, autoritățile de la Kiev au ținut expres să strice și această mică sărbătoare românească, prin tehnici care ne arată că, chiar și după 20 de la căderea Uniunii Sovietice, obiceiurile nedemocratice și năravurile kaghebiste fac parte din rutina zilnică, iar abuzurile asupra etnicilor din această țară sunt doar cutume de divertisment.
Este foarte interesant cum deunăzi președinția rotativă a UE deținută de Polonia milita pentru accelerarea procesului de includere a Ucrainei în rândul țărilor europene care au la bază principiul democrației. După evenimentele de sâmbătă de la Vama Reni, unde sute de români au fost tratați inuman, și cele ulterioare din satul Hagi-Curda, se poate vorbi despre o țară tulburată și conducători cu minți îmbibate în ură față de orice fel de „element dușmănos românesc“. Purtarea și atmosfera demnă de un scenariu de război create de vecinii de la răsărit ridică mari semne de întrebare despre câți ani vor trece până când Ucraina va putea măcar să deschidă vreun capitol de negociere pentru aderarea la UE. Climatul de tensiune și frica cu care trăiesc etnicii români din această parte a Europei depășesc orice imaginație, sentiment care s-a încercat a fi indus până și jurnaliștilor care au avut „îndrăzneala“ să intre pe acest teritoriu de grea amintire, în care statuile de circa 10 metri ale lui Lenin încă refuză cu obstinație să se dea jos de pe soclurile lor. Cuvântul „român“ este în sine un motiv de iritare pentru care poți să fii lejer anchetat și chiar abuzat fizic și psihic. Cu lacrimi în ochi, timorați și vizibil afectați, câțiva curajoși de la Hagi-Curda, un sat românesc de 4.000 de oameni din care peste 90% sunt români, au rostit cu greutate, printre dinți, cuvântul „deznaționalizare“. Nu au avut nevoie de nimic material, ci au vrut doar să ne vadă și să vorbească „cu frații români“. Chiar și atât, lor le-a fost de ajuns, după cum ne-au mărturisit. Dar mai bine să derulăm fir cu fir această poveste halucinantă despre ce înseamnă să ai curaj să fii român în Ucraina și totodată despre cum e să-ți faci meseria de jurnalist în această țară unde diseminarea sentimentului de frică o întâlnești la tot pasul și a devenit religie națională.
Tactici de inspirație kaghebistă
În acest spirit a început și „peripeția“ noastră, așa cum am numit-o amuzați la întoarcere, după ce obosiți, hăituiți, pozați, îndosariați ca în vremurile defunctei Securități am avut îndrăzneala de a ne face meseria de jurnaliști în acest „no man’s land“. Deși ne așteptam ca vecinii răsăriteni să ne facă oarece probleme, am pornit dimineața la patru spre vama moldo-ucraineană Giurgiulești-Reni. Conștiincios și punctual ca un ceas elvețian, consulul României la Odessa, Mihai Oprescu, aștepta la ora șase dimineața microbuzul care trebuia să ne ducă pe noi, jurnaliștii, să acoperim mediatic evenimentul acesta care însemna prima biserică românească din Ucraina recunoscută la nivel oficial. Verificarea actelor sale a fost o procedură de rutină care nu a durat mai mult de câteva minute, în timp ce pașapoartele ziariștilor români au fost și ele adunate de vameșii cu un fel de „sombreros ucrainean“ pe post de cască. Toate bune și frumoase până aici, ne-am zis noi. Numai că, printr-un regretabil accident, a căzut curentul electric în vamă fix după ce ne-au fost luate documentele, iar actele nu mai puteau fi astfel procesate. După circa o oră de la acest „nefericit“ incident, culmea, se găsește un laptop în vamă și primim asigurări că se lucrează intens. După alte câteva zeci de minute, pică „bomba“. „Doi dintre dumneavoastră vor trebui să rămână în vamă deoarece sunt indeziderabili pe teritoriul Ucrainei“, ni se spune, inducându-ni-se astfel un sentiment de suspicionare reciprocă și teamă. Bine, am zis noi, dar de ce?! Se făcuse deja dimineață în toată regula, iar „soarele ucrainean“ nu se arăta nici el mai blând cu noi în vamă. Nici măcar toaleta din vamă nu părea abordabilă, în condițiile în care un nene îmbrăcat în negru ne întreabă dacă suntem „de la microbuz“. Îi spunem că da, după care încep indicațiile în ucraineană, probabil despre cum să ajungem pe la una mai îndepărtată. Ne lăsăm păgubași, în speranța că ne vor da mai repede actele și vom găsi un copac generos pe marginea drumului care ne așteaptă.
Formularele voroniene
Dar cum socoteala din România nu se potrivește deloc cu cea din vama ucraineană, ni se aduc niște formulare întocmite mai mult în „limba moldovenească a lui Voronin“, împănate cu capcane ucrainene pentru a nu putea fi niciodată completate corect. Sub constrângerea că trebuie să le completăm cât mai repede, atmosfera devine din ce în ce mai tensionată, fiecare întrebând în stânga și în dreapta ce ar trebui să bifeze prin acele căsuțe din chestionar. Bineînțeles că vameșii ucraineni îl trimit înapoi pe consul cu toate chestionarele pe motiv că nu au fost completate corect. Luăm alte formulare și ne apucăm de treabă, de data asta „mai bine“. Cum era de așteptat, acestea ni se întorc pe motiv că nu am pus data, deși pe acel formular nici nu puteai ghici unde se află această rubrică. După ce ni se arată cu degetul unde ar fi trebuit să fie aceasta, o completăm conștiincioși. Dar nu, calvarul mixt al căldurii de 40 de grade, combinat cu sete și vezică plină, nu avea să se termine prea curând. Sub privirile cetățenilor ucraineni din vamă, care nici ei nu înțelegeau ce se întâmplă cu noi, suntem invitați în clădirea vămii pentru o nouă porție de întrebări și controale. Ni se spune că trebuie să arătăm ce avem în bagaje. După ceva minute bune în care vameșii, securitatea ucraineană și milițienii ucraineni se tocmeau ce metodă să ne aplice, aceștia se hotărăsc să ne treacă bagajele prin scanner. O mașinărie mare cu care cel care o manipula nu părea să fie foarte apropiat. Se uită la mine și bolborosește ceva ce probabil ar fi trebuit eu să înțeleg în ucraineană. Mă cheamă. Mă duc cumințel și îmi arată pe monitor ceva mai mare, ce părea să fie „arma mea“. Era, evident, laptopul pe care îl și declarasem în acel formular. Îi explic pe toate limbile pe care le știam că ar fi un laptop, după care vameșul se uită la mine și exclamă: „Hmm… ahaa!“. Presupun că e bine și îmi iau rucsacul în speranța că voi pleca și eu după cele trei ore petrecute în vama ucraineană. Dar nu, suspansul mai durează circa 20 de minute, timp necesar fix pentru ca noi să ajungem la finalul slujbei care se ținea la biserica românească având hramul Sfinților Petru și Pavel din satul Hagi-Curda (Camâșovska).
O oază de românism
Pornim așadar, după cele circa trei ore și jumătate, pe un drum, dacă se poate spune așa după mărimea craterelor din el, spre Izmail și respectiv Hagi-Curda. Cu toate că eram deja nedormiți, obosiți și hăituiți, am găsit această mică oază de românism în mijlocul pustietății ucrainene care prin energia sa dată de această zi de sărbătoare asociată cu un triumf al normalității asupra tiraniei ne-a făcut să uităm de toată supărarea și ne-am regrupat pentru a face ce venisem să facem. Cu mâinile pe aparate foto, microfoane, reportofoane și agendă, „desantul românesc“, atât de așteptat de cele câteva zeci de milițieni, jandarmi, securitate și trupe speciale, s-a produs în acest mic sat românesc. Am reușit să aflăm că forțele speciale ucrainene fuseseră aduse cu o seară înainte, chipurile pentru a interveni în caz de violențe între circa 130 de studenți din România care și-au anunțat prezența la acest eveniment și cam tot atâția cazaci care ar fi venit să restabilească „supușenia“ în sat.
Astfel, mașinile de poliție de la Odessa sau Izmail parcate în fața bisericii abia așteptau să fie umplute cu „fasciști români“. Numai că nu a fost să fie așa. Totul s-a desfășurat extrem de pașnic, iar „invadatorii români“ nu au făcut decât să se bucure împreună cu sătenii de această minune care înseamnă Biserica „Sfinților Apostoli Petru și Pavel“. Determinați să ajungă la acest eveniment, studenții strânși de prin toată țara și îmbarcați în două autocare au reușit după circa șase-șapte ore de așa-zis control la vamă să patrundă pe teritoriul Ucrainei pentru a ajunge la destinație. Nici măcar o mână de copii basarabeni nu au ajuns prea devreme pentru a oferi un concert de zile mari, așa cum numai ei știu să facă. Securitatea ucraineană a avut grijă ca ansamblul „Călușarul“ din Erdec-Burnu să ajungă un pic mai târziu, dar poate mai important este faptul că acești copii știu cine sunt, cântă și grăiesc în limba română.
Slujbă sub blagoslovirea „specialilor“
Ceremonia religioasă a fost oficiată de către Mitropolitul Petru al Basarabiei, sub atenta supraveghere a lucrătorilor SBU gătiți frumos de sărbătoare, cu ochelari de soare la ochi, camere video sau aparate foto în mână și cu o rotație a gâtului demnă de invidiat. „Această biserică a fost astăzi sfințită pentru ca și credincioșii români să se poată ruga. Aceasta se află sub tutela Mitropoliei Basarabiei, deci sub Patriarhia Română, iar datoria noastră este să ne păstorim credincioșii. Ce să facem dacă ei doresc să fie cu noi? Trebuie să aibă toată lumea un loc unde să se poată ruga. Noi, la Chișinău, ne certăm și apoi împăcăm, știți cum e românul, dar aici este altă situație. Am dori și mai multă susținere din partea presei. Sperăm să fie mai bine și să venim mai des aici pe această proprietate a bisericii românești“, a declarat, pentru „Curentul“, Mitropolitul Petru al Basarabiei. Întrebat despre cum este situația în care i-a găsit pe românii de aici, acesta a mai adăugat: „Mi-e greu să spun!“.
Badea: „Nu se face așa ceva, nu este normal, european sau sănătos pentru Ucraina“
Cum nu se putea ca un eveniment de acest tip să nu beneficieze și de suportul și aportul unor politicieni, senatorul pentru românii de pretutindeni, Viorel Badea, a fost și el prezent la Hagi-Curda. Întrebat despre gravele încălcări ale oricărui principiu elementar de democrație la care au fost supuși studenții români, dar și mass-media românească, Badea a replicat că situația este una inadmisibilă care nu face rău decât Kievului. „Suntem în mileniul trei, Ucraina este o țară care vrea să intre în marea familie a statelor europene. Ucraina are și președinția Consiliului European. Este păcat că mai există o astfel de atitudine din partea autorităților și mai ales din partea celor vamale care se pun împotriva curentului. Și anume acela care ar trebui să-i ducă pe ei alături de celelalte state europene. Eu mă așteptam să fie prezente aici, așa cum au promis, și autorități ucrainene și sper că zilele următoare vom avea discuții și cu ambasada, iar MAE s-a sesizat deja. Degeaba te ascunzi în spatele unor fantezii tehnico-informatice, că pentru toată lumea a fost clar ca lumina zilei că s-a încercat deturnarea celor două autocare care veneau din România și au fost blocați ziariști români care voiau să vină la acest eveniment (…) Nu se face așa ceva, nu este normal, european sau sănătos pentru Ucraina să aibă asemenea comportament“, a declarat senatorul Viorel Badea pentru „Curentul“. „Din păcate, aici mai există lideri care trăiesc cu fața spre trecut. Sunt convins că după această biserică se vor clădi nu încă una, ci mai multe. Este cazul ca și noi să avem un vicariat în Ucraina, așa cum și Ucraina are vicariat în România. Este vorba de reciprocitate. Până la urmă și frații ucraineni ar trebui să fie mulțumiți că vor exista mai multe biserici românești, pentru că nu trebuie să existe competiție și, cum zicem noi politicienii, nu ne luptăm pe același electorat“, a mai adăugat senatorul, care a făcut apel la uniune în ortodoxism pentru ca „anumite secte“ să nu câștige teren în aceste locuri.
Indezirabili pentru curajul de a spune adevărul
În delegația de jurnaliști români, doi au avut nenorocul de „a se face vinovați“ de profesionalism în relatarea problemelor reale cu care se înfruntă comunitățile românești din Basarabia de Sud. Cei doi jurnaliști sunt soții Valentin Țigău (Radio România Actualități) și Simona Lazăr („Jurnalul Național“). Astfel, cei doi au ajuns, alături de alții, de-a lungul timpului, pe lista „indezirabililor“ fără a fi invocat niciun motiv real. Stând de vorbă cu dânșii, am înțeles rapid care era acela. „Ca jurnaliști profesioniști, n-aș miza, în totalitate, pe senzaționalul episodului Hagi-Curda. Tot ce s-a întâmplat acolo era previzibil; scenariul se putea scrie, aproape la fel, în multe țări est-europene cu deficit de democrație. Acolo, unde un cunoscut ziarist ucrainean de opoziție, Gheorghi Gongadze, a fost asasinat, în anul 2000, de serviciile speciale cu ordin de la conducere, de ce ne-am aștepta ca alt ziarist să însemne mai mult decât încă un individ periculos? În definitiv, aici se află răspunsul la întrebarea: «De ce ne-au refuzat ucrainenii intrarea în statul lor vecin și prieten?». Am publicat, în urmă cu doi ani, o serie de reportaje documentate în Basarabia de Sud. Școala, limba română, biserica, conștiința de neam – toate aceste valori aflate în pericolul de a se destrăma și asupra cărora ne aplecăm de mai multă vreme prin natura meseriei noastre. N-am trucat și n-am exagerat nimic. În general, s-a scris puțin despre Basarabia de Sud, și acele reportaje au marcat, poate, deschiderea unei noi ofensive pentru adevăr. Dar, cum știți, în anumite situații, adevărul doare mai mult ca o rană de glonț. Revedeți aceste articole, pentru a înțelege mai bine, la adresa /http://www.romanii-de-langa-noi.blogspot.com/. Istoria noastră nu e nouă. Sute și mii de alți jurnaliști au suferit pentru că au spus adevărul. Unii au plătit cu viața, ca Gheorghi Gongadze. În ciuda acestor tragice întâmplări, jurnaliștii n-au încetat să caute adevărul pentru a-l spune oamenilor, având speranța că ar putea schimba lumea în care trăim. E ceea ce am făcut și noi. Credem că nu am greșit“, ne-au declarat colegii noștri Valentin Țigău și Simona Lazăr.
