Piața Universității – între stadion și circ

Piața Universității, sâmbătă noaptea, în jurul orelor 23,30. După episoadele violente petrecute între orele 20,30 și 22,30, Bulevardul Magheru era degajat iar traficul rutier se putea derula fluent în ambele sensuri. Un grup de 50-60 de protestatari, majoritatea tineri de sub 30 de ani,  erau adunați ciorchine, chiar lângă zidul Universității. Deosebit de vocali, scandau sacadat „Jos dictatura” și „Jos Băsescu”. Cu toate acestea, modul în care strigau și mai ales cum își modulau vocile, amintea mai curând de atmosfera de pe un mare stadion. Impresie întărită de faptul că, la un moment dat, exact ca la  un meci al Naționalei, protestatarii au început să scandeze „România, România” acompaniați de loviturile ritmice ale unei tobe ajunse acolo, nu se știe cum. La un moment dat, pe una dintre ferestrele Universității s-a cocoțat un tip bărbos care a început și el să strige, nu se știe ce. Mai târziu, mult după miezul nopții, individul a apărut la „Televiziunea Poporului” unde gușterul Diaconescu s-a tot chinuit să-l prezinte drept „Eroul nostru”.  Dar tot ceea ce a reușit să scoată de la el, a fost că „M-am urcat acolo, dar nu mai știam cum să cobor că-mi era teamă că o să-mi rup gâtul”. La un moment dat, prin zonă a trecut un luxos automobil decapotabil, la al cărui volan se afla probabil vreun cunoscut al „protestatarilor” care au început să-l aplaude frenetic. După care s-au întors la ale lor: ”Jos Băsescu!” și  „Jos dictatura!”.

„La Revoluție v-am călcat în picioare!”

Vizavi, în fața Teatrului Național, fauna „publicului protestatar” era ceva mai complexă și diversificată. Oameni de toate vârstele și de toate soiurile se plimbau în sus și în jos, discutând despre „jigodiile astea care ne-au adus în sapă de lemn”. Mulți dintre ei, niște țigănuși rotofei, care păreau mai curând niște maneliști de mâna a 14-a abia plecați de pe la vreo nuntă de unde-și luaseră paraua „fără număr, fără număr!”. Când și când, câte unul dintre protestatarii din zona Teatrului Național își aducea aminte de ce venise acolo și încerca să-i mobilizeze pe ceilalți strigând din rărunchi o cimilitură de-a dreptul ciudată: „Raed Arafat, român adevărat!”. Încercând să aflăm de ce au venit acolo, unul dintre aceștia ne-a explicat plin de aplomb: „Pentru că l-au dat jos pe ministrul Arafat și vrem să-l pună înapoi. Că ce a făcut ăsta pentru noi nu a făcut nimeni.” Întrebat ce a făcut concret, omul se mânia brusc și începea să se rățoiască atotștiutor: „a făcut SMURD-ul, pe care l-au desființat nesimțiții ăștia”. Evident că prezența  autospecialelor SMURD, aflate la doar câțiva metri distanță, nu atenua absolut deloc ura față de „nesimțiții ăștia”.
Cei mai curajoși dintre plimbăreții de peste drum de Universitate, se rățoiau la jandarmii care, deși echipați ca de luptă, îi priveau totuși impasibili. Aceștia aveau ordinele lor pe care le ascultau venite pe calea undelor, din stațiile radio. Câțiva puști de 17-18 ani ieșiseră și ei cu gagicile prin zonă, și când se îndepărtau la câțiva metri de jandarmi, se apucau să-i înjure birjărește. Dar nici o sudalmă nu a egalat-o pe cea a unei copilițe de nici 16 ani care, cu o voce gingaș feciorelnică le-a strigat eroic militarilor înarmați până-n dinți: „Căcănarilor, acum 20 de ani, la Revoluție, v-am călcat în picioare, am măturat cu voi pe jos!”.  

Vasile Surcel