Premiul oralității pentru Vîntu – încă 60 de zile de arest

Ieri îmi exprimam opinia că Sorin Ovidiu Vîntu va fi cel mai probabil eliberat din arest, neavånd cum să bănuiesc ca omu’ este atåt de sonat încåt să și-o facă din nou cu måna sa, respectiv cu gura sa, că SOV pare să fie dedicat oralului. Nesfårșita bogăție a înțelepciunii romånești are și pentru pușlamale ca Vîntu o etichetă definitorie. SOV se încadrează perfect în cadrele proverbului cu trimiteri proctologice: „gura bate curu“. Discursul său bizar și epocal de ieri din fața instanței a fost atåt de convingător încåt s-a căptușit cu încă 60 de zile. „Stenogramele Vîntu“ aduse la cunoștința publicului romånesc și devenite file de istorie recentă spun aproape totul despre mizeria agregatului creat de acesta în jurul său. Langajul deșănțat și verbiajul inept, prolixa desfășurare de tåmpenii, obscenitatea frazei, nesăbuita grandomanie, instabilitatea mintală – elemente definitorii ale discursului „intelectual“ al lui SOV – toate acestea au avut o contribuție în înțelegerea resorturilor acestui personaj, cu note demonice dar și de un ridicol absolut pe alocuri. Poate alta era soarta infatuatului SOV dacă nu se ambiționa să se suie în copac ca scroafa, în loc să-și ducă traiul pe mai departe pe grămada de gunoi defecată sub el. Ieri a încercat să se justifice în fața instanței lăudându-se tocmai cu grămada de gunoaie ale presei adunată de el din detritusurile societății românești, scormonind rahatul până la greață, cu convingerea că scoate la iveală nestemate – respectiv jagardelele Trustului media.
Bănuiesc că din acest motiv s-a ales cu recompensa celor 60 de zile. Micul ciorditor de făină de la Aprozar, pămpălăul infirm ajuns turnător de la punctul conserve-lăzi de penitenciar, un neica nimeni de ghimizdroc s-a umflat ca broscoiul din poveste, a făcut deja poc și încă mai dă din cioc.
Este evident că lui Vîntu nu-i ajunge cât și-a luat-o în freză, nu-i este destul că a ajuns un fel de bălălău vinovat de tot ce-i rău, acum se mai dă și mare balenă’n borcan (expresie populară – înseamnă a avea bășini în cap, a face fițe, a se da mare, a se arunca precum broasca’n polizor).
Pentru a impresiona până la lacrimi magistrații, SOV a dezvoltat un discurs insultător pentru orice deținător de IQ, în care se compara cumva cu marii filantropi și creatori de școală jurnalistică.
„Nu sunt acel infractor care aleargă prin București cu barda după infractori mai mari sau mai mici“, a spus Vîntu, în fața instanței, după care le-a explicat magistraților mai grei de cap, în opinia sa, beneficiile aduse de el „României și oamenilor din România“.

Argumentul lui SOV: arbuștii (cei pentru care Romsilva plătea de patru ori prețul pieței)

Astfel, Vîntu a declarat că „este unul din puținii oameni care au ajutat la înființarea Bursei de Valori București și că a finanțat numeroși elevi și studenți care în prezent lucrează ca economiști în băncile românești“. Vîntu a mai arătat că, „după prăbușirea FNI, a construit unul dintre cele mai puternice produse jurnalistice din România“, referindu-se la trustul Realitatea Media, „în cadrul cărora a derulat campanii productive pentru această țară“.
Vîntu a mai făcut referire și la Gala intitulată „10 pentru România“, derulată în ultimii câțiva ani, susținând că „prin intermediul acesteia a dorit și a reușit promovarea a numeroase talente ținute în umbră, fapt pe care el îl consideră benefic pentru statul român“. Vîntu nu a uitat să pomenească și de Tatuliciadă – respectiv de campania „România prinde rădăcini“, în urma căreia, potrivit acestuia, s-au plantat 450.000 de arbuști, făcând referire la masivele defrișări ce au avut loc în România de-a lungul vremii.
Desigur, Vîntu a uitat să precizeze defrișările masive din buzunarele a 300.000 de români, rămași în fundul gol pe iarbă, după ce au fost escrocați de peste 350.000.000 de dolari, și de contribuția personală la „prăbușirea FNI“ și, de asemenea, de faptul că „intervenția“ sa în domeniul presei a transformat până și ideea de presă într-o hazna sulfuroasă, a uitat să pomenească de distrugerea și desființarea publicațiilor pe care le-a terminat – „Cotidianul“, „Ziua“ etc. – și de crearea unei școli a nemerniciei și jegului de presă, „școală“ care a prins rădăcini în solul mustind de rahat al unei „intelighenții“ mizere, cumpărată la sacoșă, cu „premii“ de zeci de mii de dolărei, băgați la teșcherea până și de un Alexandru Paleologu sau Octavian Paler, nemaivorbind de urdorile de teapa unui Tatulici, Roșca Stănescu, Chirieac, CTP sau de paradita de Drăgoteasca, iubita lui Vîntu, autentice branduri ale pidosniciei, „profesori“ de deontologie jurnalistică pe invers.
Se sperie gându’ auzind parascoveniile debitate de Vîntu pe tema activității sale filantropice – scolastice – ecologice. Tupeul fără de margini al acestui personaj de filme indiene este întrecut doar de imbecilitatea fără sfârșit. Ce a spus Vîntu instanței e una, dar la sfârșit a ținut să mai ofere încă o mostră specifică de insanitate mintală, adresându-se unei reporterițe și somând-o pe aceasta să-i transmită lui Traian „că războiul nu s-a terminat“. Gogomanul delabrat se crede Vercingetorix sau Decebal?

Proctologia abisală – specialitatea de bază a „școlii“ media create de Vîntu

Cert este că SOV a dezvoltat un fel de pasiune obsesivă pentru numele de Băsescu. După ce a trimis mesaje necroforice, lăudându-se că-l îngroapă cu mâna sa, acum îi trimite mesaje belicoase. Fixația sa pentru Băsescu nu e de azi, de ieri. Acum vreo doi ani, după ce în „Curentul“ și o parte a presei au fost publicate anchete despre tunul pus la cale de Vîntu – cele 60 milioane de euro mătrășite, la sfârșitul guvernării Tăriceanu, în noiembrie 2008, cu complicitatea unor pitici de grădină de-ai lui SOV de la ANAF, prin care Petromservice a încasat TVA necuvenit, Vîntu l-a dat în judecată pe Traian Băsescu, în 2009, pentru că acesta a pomenit într-o emisiune TV de mânărie.
Sorin Ovidiu Vîntu declara, la data de 9 iulie 2009, că nu înțelege „din ce motive președintele a făcut aceste declarații și nici dacă a fost sau nu consultat cum se cuvine. În ultimă instanță, nu sunt exegetul operei și declarațiilor sale. Dar, sincer vorbind, eu nu le-aș fi făcut. Poate că, de acum încolo, va fi mai prudent în declarații“.
Cu ifose de lumpen-șmecher de oraș, Vîntu oferea îndemnuri la prudență șefului statului, lansând amenințări subtile cică, plecând probabil de la ideea că statul este bleg și impotent, ca și el, cel care stă proțăpit la răscrucea acestei țări, blocând circulația cu căruciorul său pe post de giruetă de jumătate om-jumătate iepure șchiop. Banii furați atunci de Vîntu au ajuns parțial în Moldova, la Chișinău, servind (și) la finanțarea altei excreții media cu nume rusesc, așa cum tot din bani furați de la români s-a pus pe picioare și ciomagul media de București al lui SOV, Realitatea TV. Un al doilea proces pe care i l-a intentat SOV lui Băsescu a plecat de la o altă afirmație publică a președintelui – într-o emisiune radio de data aceasta – în care făcea trimitere la impostura calității impiegaților Trustului lui Vîntu care a pus de un fel de Patul lui Procust unde se decide televizual cine-i bun și cine-i rău în politica românească, „tribună morală la care se dau lecții în fiecare zi…“, construită din banii celor de la FNI.
În ambele acțiuni în instanță la adresa lui Băsescu, SOV îi cerea acestuia daune morale de câte un milion de euro, pe motiv că „afirmațiile președintelui îi prejudiciază dreptul la imagine și la onoare“. Potrivit acțiunii formulate și depuse de avocații lui S.O. Vîntu la Tribunalul București, „președintele Traian Băsescu ar fi încercat, prin afirmațiile sale, să acrediteze ideea că politica editorială a trustului Realitatea-Cațavencu este influențată de patronat“. 
Băsescu nu a făcut decât să spună cu glas tare ce scriam noi, unii dintre ziariști, de ani de zile, plătind cu pierderea slujbelor și cu târâtul în instanțe, ani de zile. Faptul că am avut câștig de cauză până la urmă, inclusiv în instanțe, compensează pe undeva anii de hărțuieli și amenințări venite din partea găștii securistice-infracționale a lui Vîntu, ajunsă o tumoare pe trupul statului român.
Însă mai ales celebrele deja „Stenograme Vîntu“ au confirmat secretul lui Polichinelle, cu privire la „politica editorială“ a Realității excremențiale a lui SOV („vreau o organizație capabilă să răspundă la comenzi în timp real… s-a înțeles?“) cu completarea de rigoare – cui nu-i convine să o sugă prin batistă, chestie orală la care s-au pretat cu vârf și îndesat hurezenii, patapievicii, tismănenii, cetepeii, turceștii, chirieacii și alți sugaci și proctologi eolieni de pe statul de plată al homunculului.
Adevărul este că fără mizeria morală și lăcomia degenerativă a unei pletore de nehaliți, „organizația“ ciorditorului de SOV nu ar fi avut cum să prindă rădăcini, dar poate nici noi n-am fi avut cum să aflăm cu ce jeguri umane, supape hemoroidale ale lui Vîntu, defilează la vârf în societatea românească. Sorin Ovidiu Vîntu este un fel de revelator, o substanță chimică urât mirositoare care a scos la iveală, a developat și proiectat pe ecranul public fotografiile reale ale „inteleftualilor“, „ziariștilor“, „politicienilor“ – golănassilor adăpați din aceleași zoaie sordide, cu gura strâns lipită de hidrant, să nu scape nicio picătură din dejecțiile seminale ale gândirii lui SOV, pitecantropul cu aere de filantrop.George Roncea