Problemele României cu Ucraina, de la Insula Șerpilor la minoritatea asuprită a Europei

Astăzi, se împlinește un an de la Decizia istorică a Curții de la Haga privind spațiul maritim din zona Insulei Șerpilor, ocazie cu care diplomatul Bogdan Aurescu va lansa la Librăria Cărturești, la orele 18, lucrarea sa „Avanscena și culisele Procesului de la Haga“. Din păcate, Curtea internațională nu a judecat și statutul Insulei Șerpilor, străvechi pământ românesc, obținut prin rapt de către fosta U.R.S.S. și preluat ilegal de către una din succesoarele fostei Uniuni Sovietice, actuala Ucraina. Și aceasta nu este singura dispută care încinge relațiile româno-ucrainene. Mai presus de toate, ar trebui să ardă însă problematica românilor din nordul Bucovinei, Ținutul Herța și Basarabia istorică, Bugeacul, poate cea mai asuprită și uitată minoritate din Europa la ora actuală. Ca atare, publicăm în exclusivitate pentru „Curentul“ câteva repere istoric-geografice privind Bucovina, Ținuturile Herța, Hotin, Bugeac și Insula Șerpilor, inclusiv date aflate la zi, sintetizate într-un studiu mai special de reputatul prof. Univ. Dr. Traian Valentin Poncea.
Victor Roncea

Bucovina istorică – Evoluție geopolitică

Bucovina istorică era, la data anexării ei de către Habsburgi, o parte constitutivă a Principatului Moldovei. Toponimul slav „Bucovina“ = „Țara Fagilor“, preluat ulterior de către austrieci cu aceeași semnificație („Buchenland“), este atestat documentar pentru prima dată într-un document emis de cancelaria domnească a Moldovei din timpul lui Roman I (la 30 martie 1392). (…) Deși trupele austriece au ocupat Bucovina încă din toamna anului 1774, din punct de vedere juridic ea va deveni oficial provincie austriacă la 7 mai 1775, printr-o convenție încheiată între Imperiul Habsburgic și Sublima Poartă – sub a cărei suzeranitate se afla Moldova. Delimitarea granițelor s-a perfectat prin Convenția din 12 mai 1776. Timp de 12 ani (între 1774-1786), Bucovina s-a aflat sub administrație militară austriacă, fiind condusă de guvernatorii militari Gabriel Fleiherr von Spleny (1774-1778) și Karl Freiherr von Enzenberg (1778-1786).
Între anii 1786-1848, Bucovina a fost încorporată Galiției, drept cel de-al 19-lea cerc (Kreis). (…)
După revoluția de la 1848-1849, împăratul Franz Joseph I a hotărât separarea Bucovinei de Galiția, recunoscându-i autonomia prin Constituția din 1849. În urma alegerilor din 1861, s-a constituit prima Dietă a Bucovinei, iar un an mai târziu, împăratul a acordat Marelui Ducat al Bucovinei stema proprie: bourul moldovenesc pe fond tricolor (roșu, albastru și auriu). Cu prilejul proclamării monarhiei austro-ungare (1867), Bucovina a intrat în componența Cisleitaniei, depinzând direct de Viena, iar începând din anul 1873, Episcopia Bucovinei a fost ridicată la rang de Mitropolie, cu denumirea de Mitropolia Bucovinei și Dalmației.
La 23 octombrie 1918, Adunarea Constituantă, convocată de Adunarea Națională a Românilor, sub președinția lui Iancu Flondor, a hotărât desprinderea Bucovinei de Austria și Unirea cu Regatul României, lucru înfăptuit la 28 noiembrie același an, când Consiliul Național Român din Bucovina a votat cu o majoritate impresionantă de voturi unirea acestui străvechi pământ românesc (10.442 kmp) cu România, în granițele sale istorice, de la Nistru până la Ceremuș și Colacin.
La 28 iunie 1940, în urma ultimatumurilor sovietice și ca urmare a aplicării în practică a prevederilor secrete ale Pactului Ribbentrop-Molotov, nordul Bucovinei (circa 6.000 kmp), împreună cu Ținutul Herța și Basarabia au fost anexate de U.R.S.S.
Eliberate de Armata Română (iulie 1941-martie 1944), aceste teritorii vor fi reocupate de Armata Roșie și înglobate în cadrul Uniunii Sovietice. Ulterior, Bucovina de Nord, Ținuturile Herța și Hotin, precum și Bugeacul, adică partea de sud a Basarabiei, la care, în anul 1948, va fi adăugată și Insula Șerpilor, vor fi incluse în componența R.S.S. Ucrainene.
În prezent, Bucovina de Nord constituie o provincie a Ucrainei cunoscută sub numele de regiunea Cernăuți, care cuprinde fostul județ Cernăuți, părți importante din județele Suceava și Rădăuți, județul Hotin și Ținutul Herța. Suprafața totală a regiunii grupează 8.100 kmp (din care circa 6.000 kmp nordul Bucovinei), cu o populație de 940.801 de locuitori, din care românii, din cauza deportărilor, dislocărilor, refugierilor, execuțiilor sumare sau colonizărilor (prin imigrări) de elemente alogene, îndeosebi ucrainene sau rusofone, reprezintă doar 20%.

Evoluția demografică a Bucovinei și mistificările ucrainene

Schimbarea structurii etnice a populației Bucovinei în perioada 1774-1918 se poate explica prin mai multe cauze, între care cea mai importantă a constituit-o migrația – de fapt, atåt emigrările, cât mai ales imigrările în Bucovina, precum și asimilările, deci deznaționalizarea elementului autohton românesc.
(…) Bogățiile Bucovinei au exercitat o atracție deosebită și asupra altor etnii, în special ruteni și evrei. Referitor la colonizarea rutenilor, s-a scris mult pe această temă, formulându-se o serie de teze fără substrat științific, dar cu puternică implicare politică și ideologică. Astfel, istoriografia sovietică și, mai nou, cea ucraineană au bătut monedă pe apartenența întregii Moldove (prestatale) la Rusia kieveană, apoi la Principatul Haliciului care, în viziunea pseudoistoricilor de la Moscova, respectiv Kiev, s-ar fi întins până la Dunărea de Jos. (…) Mergând pe linia mistificării istorice, s-a ajuns la afirmația hilară după care Bucovina ar fi leagănul poporului ucrainean, în timp ce mănăstirile celebre de la Voroneț, Arbore, Sucevița, Moldovița, cu frescele lor, ar fi opera ucrainenilor (…).

Caracterul eminamente românesc al Bucovinei

În ceea ce privește hotarele Bucovinei istorice, apartenența ei la Principatul Moldovei și caracterul eminamente românesc al locuitorilor săi sunt realități care nu pot fi negate decât de răuvoitori. (…) Compoziția etnică a provinciei indică faptul că la data ocupării Bucovinei de către Habsburgi populația era preponderent românească, fapt recunoscut și de autoritățile austriece în monografia oficială amintită anterior și publicată în anul 1899: „După naționalitate, majoritatea locuitorilor (în anul 1775, n.n.) aparțineau neamului românesc («rumänischer Volksstamm»)“.

Traian Valentin Poncea