Românii timoceni, monedă de schimb între București și Belgrad

La 1 martie 2012, România și Serbia discutau la nivel oficial despre cum să facă ca primăverile românilor din zona de est a Serbiei să fie mai bune. România ar fi trebuit să sprijine aspirațiile Belgradului la valorile democratice ale Europei Unite iar Serbia oferea în schimb un pachet minim de drepturi pentru etnicii români, denumiți sofistic „vlahi“. O promisiune pe care autoritățile de la Belgrad se obligaseră și anterior să o respecte în cadrul oficial. Un troc politic simplu care aparent ar fi o condus la o situație de tip „win-win“. La mai bine de un an zile de la aceste discuții care ar fi trebuit să reprezinte un „reset“ al relațiilor bilaterale, Serbia își continuă politica vizavi de acești români folosind aceleași instrumente de fragmentare. Unele extrem de meschine care îi divi­zează pe românii din Voivodina (nord), de cei de pe Valea Timocului (est). Dacă primii se bucură de toate drepturile aferente, singura vină a timocenilor este că sunt foarte mulți. Totul a început în 1948, de pe vremea primul recensământ făcut la ordinul doar premierul de la aceea dată, Josip Broz „Tito“. În 1952, la următorul recensământ, numărul scăzuse la jumătate din cei aproximativ 100.000 înregistrați inițial. Același creion de tâmplărie trasase deja „frontierele etnice“ pentru cea mai prolifică perioadă a Iugoslaviei.
De atunci și până în 2012, numărul lor a scăzut la 30.000 de „vlahi“ și 2.900 de români. Paradoxal, această mașinărie de deznaționalizare continuă și în prezent, unul în care Serbia încearcă să-și facă loc printre democrațiile europene de secol XXI. Departe de discuțiile oficiale, promisiuni, negocieri și hârtii birocratice aruncate în cadență de ping-pong între birourile celor două „MAE“ de la București și Belgrad, românii de pe Valea Timocului continuă să fie catalogați drept „cetățeni de mâna a doua“ de ambele părți. Unii prin comportament, ceilalți prin neputință. Dacă Serbia este orbită de posibilitatea unui nou „Kosovo în variantă românească“, partea română pendulează între ignoranță și slăbiciune din cauza micilor interese politice meschine, care exced până și granițele țării. În tot acest timp, românii timoceni asistă la acest teatru absurd și rămân doar cu gândul că într-o zi le va fi mai bine iar „țara-mamă“ nu-i va da din nou uitării. Că diplomații români veniți la posturi în această parte de Balcani îi vor coagula și nu îi vor dezbina în virtutea unor agende politico-oculte. Că cineva le va rezolva probleme și nu îi va împărți mai rău decât o fac sârbii.
 
Caragiale în variantă sârbească
 
Dar până atunci, realitatea se rezumă la butaforii și dezamăgiri. Poate cea mai mare este cea legată de școală. Românii de aici vorbesc o română arhaică presărată cu grai bănățean și oltenesc. O reminescență lingvistică a circulației românilor la sud de Dunăre. Sunt oameni gospodari și mândri care nu doresc doar să vorbească în limba română, ci să și scrie și să citească. Nu atât pentru ei, cât pentru copiii lor pe care îi doresc a fi educați în limba maternă, cea pe care o vorbesc cu toții în casă. România și-a pus o mare bază în faptul că de data asta sârbii vor juca corect acest joc și le vor acorda românilor, sau vlahilor așa cum încearcă să-i acrediteze, acces la educație în limba română. Ba mai mult, politi­cienii români s-au întrecut în „a saluta“ demersurile Belgradului în a crea un program-pilot de învățare a limbii române în principalele localități locuite de români în Estul Serbiei. La cursuri s-ar fi înscris peste 1.600 de copii români iar totul se anunța la nivel politic o reușită fără margini. Ochii se umezeau și se vorbea în termeni elogioși despre nețărmurita prietenie româno-sârbă. Numai că Ion Luca Caragiale ar trebui să aibă o proiecție balcanică, iar opera să-i fie obiect de studiu inclusiv pentru vecinii noștri. Pe scurt, orele de română sunt sublime, dar lipsesc cu desăvârșire în condițiile în care, oficial, se dau cifre de 170 de cursanți. Motivele urmează a fi elucidate, spune diplomația română, care încearcă să ascundă sub preș incapacitatea unor funcționari publici ai săi de a acționa în marja angajamentelor scrise pe care și le-a luat deja în scris partea sârbă. Dar unele cocktail-uri sunt neprețuite, iar posturile din Serbia sunt călduțe și aproape de casă.
 
?ê?£icane „titoiste“
 
Așadar, în ciuda faptului că aceste clase-pilot există pe hârtie, copiii sunt împinși spre a nu le urma cu frecvență. Astfel, clasele de limbă română au fost puse în mare parte vinerea de la orele 17, iar multor copii din sate nu li se asigură transportul. Mai mult decât atât, orarul acestor ore de limba română este unul care se schimbă mereu, fără a fi anunțat, la fel ca și unitatea de învățământ în care se desfășoară. În aceste condiții, copii sunt bulversați și împinși spre dezinteres. Evident, este vorba de artificii de descurajare pentru ca prezența lor să le fie, argumente ce vor fi împinse oficial la toamnă, atunci când aceste clase de limba română ar trebui să intre în programa școlară. Aceste cifre vor fi fluturate din nou în fața autorităților de la București, iar resursele alocate unor eventuale clase de limba română vor fi minimale. Despre lucruri similare ne-a vorbit și Mihailo Vasilievici, primarul din Kladușnița, un sat majoritar românesc de pe malul sârbesc al Dunării aflat între graniță și orașul Kladovo. El ne-a explicat că există trei profesoare de limba română care au studiat Litere la Craiova, dar pe care statul sârb refuză să le plătească pentru a ține ore de limba română la Kladovo, oraș cu 10.000 de locuitori în care trăiește o foarte mare comunitate de români. Chiar dacă oficial, statul sârb și-a luat această obligație. El ne-a mai spus că în urmă cu câțiva ani, românii din Kladușnița au alungat un preot sârb ce slujise anterior în Bosnia, trimis acolo pentru a le explica acestora că ei nu sunt români și că nu trebuie să își ceară drepturile aferente, ci doar să rămână cetățeni sârbi și atât. De multe ori autoritățile sârbe au făcut presiuni asupra lor pentru a mai domoli avântul lor de a declara români și de a fi tratați că oricare comunitate de pe teritoriul Serbiei, dar nu s-au descurajat. De presă nici nu poate fi vorba. Câteva publicații în limba română finanțate răzleț de la Belgrad care nici măcar nu scriu despre realitățile românilor de aici. Dacă ar fi ceva de lăudat în materie de presă este că, la finele săptămânii, stația TVR de la Cluj a transmis în direct pentru prima oară slujba de duminică de la Malainița în timp ce directorul TVR Elwis Săftoiu semna probabil actele pentru cele 140 de mașini pe care această instituție, aflată în insolvență morală, se pregătește să le achiziționeze.
 
Rezistență prin credință
 
Figura centrală a comunității româ­nești din Valea Timocului o reprezintă părintele Boian Aleksandrovici. Nu are vești bune pentru noi. Situația sa ca și în cazul claselor-pilot de română nu este una deloc încurajatoare. Insuficiență locurilor de rugăciune pentru cele 154 de sate locuite de români din Valea Timocului la care se mai adaugă alte 48 de localități mixte. Există o biserică la Malainița și alta pe Valea Moravei la care se mai adaugă trei paraclise. La acestea slujesc în total șase preoți români care ar trebui să deservească o populație de peste 250.000 de etnici români din Serbia. Insuficient pentru nevoia de promovare a spiritualității românești într-un climat de presiuni constante din partea autorităților sârbe care în trecut l-au amenințat pe preotul Boian cu pușcăria și dărâmarea clopotniței bisericii de la Malainița. Ar mai vrea niște preoți pentru a întări prezența religioasă în zonă. Ba chiar și niște profesori care să desfășoare câteva ore de învățare a limbii române. Bucureștii promit mult și fac puțin. Așa a fost dintotdeauna sub diverse pretexte, dar părintele știe că trebuie să fie perseverent și încăpățânat pentru a reuși în proiectul său pe care o denumește „lucrarea Domnului“. O spune în fiecare zi de duminică la singura slujbă oficiată în limba română. „Pentru că fiecare neam din lumea asta, chiar și frații noștri sârbi din România, aparține de biserica lor. Așa și noi avem dreptul de a aparține de biserica noastră, de Biserica-Mamă, mama noastră adevărată. Dar din păcate, ca și în vremurile noastre, ca și în vremurile când Domnul Hristos învăța neamul omenesc aicea pe pământ și aici au apărut unii păzitori de legi care spun că nu avem voie noi timocenii, românii, vlahii, oricum vor să ne numească, nu avem voie să aparținem de mama noastră și spune că e sâmbăta nu avem voie să fim vindecați. E teritoriul lor și nu avem voie să aparținem de mama noastră, de Biserica Ortodoxă Română, numai trebuie să aparținem (doar) de „mama-vitregă“. Vă întreb dacă este normal?“, a grăit părintele Boian în biserica de la Malainița în cea de-a treia săptămână de la Învierea Domnului. Nu vrea decât reciprocitate iar românii de pe Valea Timocului să beneficieze de aceleași drepturi ca etnicii sârbi din România. Poate cel mai bun diplomat al românilor de aici!

{flv}2013-05-28timoc{/flv}

Mădălin Necșuțu