Zilele trecute a stårnit atenția publică dihonia iscată între Patriarhia Ierusalimului, tradițional subordonată Bisericii Ruse, și Biserica Ortodoxă Romånă, motivul invocat de Patriarhia Ierusalimului, care a anunțat că rupe legătura cu BOR, fiind o biserică pe care BOR o construiește la Ierihon. Problema atitudinii Patriarhiei Ierusalimului față de Așezămåntul romånesc de la Ierihon, cămin pentru pelerinii romåni care vizitează Țara Sfåntă, precum și relațiile Patriarhiei Romåne cu Patriarhia Ierusalimului vor fi discutate în ședința de lucru a Sfåntului Sinod al Bisericii Ortodoxe Romåne din zilele de 19-20 mai 2011.
Guvernul romån a suplimentat în luna aprilie cu un milion de lei, bani ce provin din Fondul de rezervă la dispoziția Guvernului, bugetul Secretariatului de Stat pentru Culte, pentru construirea Așezămåntului romånesc de la Ierihon, Israel.
Foarte bună o biserică și la Ierihon, pentru pelerinii români, dar poate ar fi de folos, la întâlnirea Sfântului Sinod, o mai cucernică băgare în seamă și a credincioșilor români din Serbia, prigoniți de „frații sârbi“, care au ajuns să se descurce pe cont propriu, deși se află la doi pași de România.
Iar Guvernul României ar putea să o lase mai moale (doar) cu vizitele prin regiune și să treacă la măsuri diplomatice mai eficiente, că doar nu degeaba suntem în UE și în NATO, pentru care plătim de ne uscăm. Serbia continuă să promoveze o atitudine antiromânească, deși România a susținut, cel puțin pe tema Kosovo, în pofida unor enorme presiuni internaționale, dezideratele politice ale Belgradului. „Frăția sârbă“ este ipocrită, iar sârbii, deși i-am tot ajutat de secole, dau dovadă de lipsă de onoare și de aliniere tot la comandamentele Bisericii Ruse, ostilă dintotdeauna românilor. Așa cum sunt prigoniți românii din Basarabia și Bucovina, sub bocancul pravoslavnic rusesc, tot astfel sunt batjocoriți românii și de către slavii de sud – sârbii.
„Cine are o limbă are o credință. Cine are o credință are o biserică. Cine are o biserică are o țară.“, spunea marele poet basarabean Grigore Vieru parcă în completarea gândurilor unui alt mare poet, jurnalist și luptător pentru România, Mihai Eminescu.
Românii continuă să fie prigoniți pretutindeni în jurul granițelor statului românesc de astăzi, cu intensitate variabilă, dar procesul deznaționalizării la care au fost și sunt în continuare supuși are accente similare, fie că este vorba de comunitățile românești din Ungaria ori Ucraina, Bulgaria ori Serbia. Salvarea prin Biserică a fost deseori unica șansă de păstrare a limbii și a conștiinței de neam.
Biserică românească ridicată pe cont propriu în Banatul sârbesc
După 66 de ani, și satul pur românesc Mesici de pe lângă Vârșeț, Banatul sârbesc, va avea propria biserică ortodoxă română. Biserica va fi deschisă săptămâna viitoare datorită fostului primar, Roman Luca, al localității care a finanțat lucrările, ne semnalează un localnic, patriotul român Alex Belgrădeanul, care ne-a rugat să scriem (și) despre drama românilor prigoniți din Serbia. Fosta biserică românească a fost transformată în mănăstire sârbească de către regimul comunist în 1945.
Satul se află la doar 10 km de Vârșeț, sub codrul dealurilor vârșețene. A avut propria biserică și monastire, după cum o atestă dovezile scrise de către nemții care au stăpânit această regiune mai multe secole. După ce nemții s-au retras din Banat în 1944 și regiunea românească a fost ocupată de către armata titoistă comunistă, monastirea a fost ocupată de către sârbi.
De atunci, localnicii români din satul Mesici n-au avut propria biserică, ci doar o simplă capelă mică unde s-au cununat. În ultimii 20 de ani, toți politicienii români au promis că vor termina biserica începută, aflată în paragină, dar toți au mințit și banii acordați de la Guvernul României au dispărut misterios. Datorită muncii fostului primar al Mesiciului, biserica este pe cale de a fi terminată și inaugurată săptămâna viitoare, iar prima nuntă românească va avea loc pe data de 31 iunie între fiul lui Marian și al Monicăi Prodan din satul vecin românesc, Costei.
În urmă cu mai bine de un veac, în paginile ziarului „Timpul“ din 25 mai 1879, Mihai Eminescu nota cu amărăciune: „Nu e popor megieș care să nu aibă români sub jugul său: sârbi, bulgari, greci, turci, unguri, muscali, nemți, fiecare are, unii milioane, alții sute de mii de suflete, din acest popor osândit de Dumnezeu spre nefericire și sabie“.
Tot în articolul menționat, jurnalistul Eminescu arăta că strămoșii românilor au făcut parte din marea unitate etnică a tracilor romanizați care ocupau în veacul de mijloc aproape întreg teritoriul Peninsulei Balcanice, începând de sub zidurile Constantinopolului, ale Atenei și ale Triestului și ajungând până la Istru spre miazănoapte și răsărit și până în șesurile Tisei, spre apus.
Se poate constata azi că, într-o măsură mai mare sau mai mică, la toate punctele cardinale, România este o țară înconjurată de români. În jurul frontierelor de astăzi ale statului român trăiesc milioane de etnici români care au fost și sunt acolo autohtoni, deci oameni ai pământului.
Românii din Banatul sârbesc (Voivodina) și cei din Timoc
O parte importantă dintre românii din Iugoslavia este reprezentată de românii din Voivodina (Banatul iugoslav sau Banatul sârbesc). Acești români sunt aceia care au rămas în afara granițelor, odată cu delimitarea ce s-a făcut după terminarea Primului Război Mondial și după Conferința de pace de la Paris.
Pe lângă românii din Banatul sârbesc, o mare masă de români trăiesc în Timocul sârbesc, unde – spre deosebire de cei din Banatul sârbesc – sunt obligați să suporte o acerbă politică de slavizare și deznaționalizare. Deși foarte mulți vorbesc românește și își păstrează cu grijă tradiția și obiceiurile, n-au un statut etnic și n-au școli și biserici românești, fiind în pericol de a-și pierde identitatea etnică, înaintea altora.
Autoritățile sârbe contestau identitatea românilor timoceni (de zece ori mai numeroși decât cei din Banatul sârbesc). În lucrarea „Printre românii noștri“ scrisă în 1906 de etnologul sârb Tihomir Georgevici se arată: „Știu că la aceasta mulți dintre «patrioții» noștri îngrijorați vor da din cap și vor spune că eu comit o «trădare» față de Patrie atunci când mă încumet să vorbesc despre românii din Serbia; care după părerea multora trebuie tăinuiți sau cel puțin trecuți sub tăcere, pentru că adevărul asupra românilor din Serbia poate să ducă la o așa-zisă «chestiune românească»… care după părerea lor prezintă un pericol“.
Politica de deznaționalizare a românilor timoceni din Bulgaria și Serbia
La 1873, valahii sau românii ce populează nord-estul Serbiei reprezentau 10,4% din populația întregii țări, fiind cel mai numeros popor după sârbi. I. Szabo scria la 1875 că aceștia reprezintă 14% din populația principatului și că „au locuit aceste regiuni înainte de venirea sârbilor“. Mai scrie că „niciun valah funcționar public nu există, deși valahii sunt mai dotați de la natură și reprezintă 1/7 din populația țării“.
Caracterul masiv românesc al zonei mai este subliniat și de bulgarul Romanski la 1916, care identifica 151 de localități curat românești și 42 mixte. Eminescu scria despre ei că „nu le e permis a avea școale și biserici în românește“.
Sârbii au venit în ținutul Timocului acum aproape 200 de ani (1791-1825) și, în loc să le recunoască românilor statutul de minoritate pe care l-au avut în timpul turcilor (începând cu 1560 până la 1833 regiunea a fost provincie autonomă valahă cu principi și cneji valahi din familiile Carapancea și Crăciun), de la venirea sârbilor peste Morava în regiunea timoceană li s-au confiscat românilor toate drepturile, ca și când aceștia nu ar fi avut niciun drept la limbă, cultură, credință și neam.
Mai bine de un secol și jumătate, românii din sudul Dunării au fost supuși constant deznaționalizării și asimilați în cursul unui proces de slavizare forțată. O scurtă perioadă de timp, după sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, pe când încerca să construiască Iugoslavia diversității etnoculturale, Tito le-a oferit posibilitatea de a-și cultiva identitatea națională. Minunea a ținut însă doar vreo trei ani.
O dată cu ruperea relațiilor dintre Belgrad și Moscova, într-o perioadă în care România sovietizată a rămas de cealaltă parte a baricadei, alături de Stalin, Tito a sechestrat accesul românilor la instrumentele de exercitare a identității naționale. A te declara român sau vlah echivala cu o sentință capitală aplicată unei eventuale cariere. Consecințele au fost catastrofale.
Până și țiganii sub Tito și comuniști au fost recunoscuți cu statut de minoritate. În Serbia sunt peste 20 de minorități, dar toate sunt recunoscute cu drepturi depline pentru că sunt multe și mici, cu excepția românilor din Serbia, numiți vlahi de către sârbi, care reprezintă cea mai mare minoritate, respectiv a doua populație distinctă după sârbi în întreaga Serbie – având o pondere de o șesime din masa demografică.
„Frații sârbi“ – o aversiune patologică față de români
Odată cu apropierea României de structurile europene au demarat și inițiative ale unor asociații ale românilor din Serbia pentru redeșteptare națională, urmate de violente acuze în presa sârbă la adresa liderilor acestora că vor destabilizarea Serbiei și un nou Kosovo (regiunea locuită de români este mai întinsă decât Kosovo). Biserica Ortodoxă Sârbă a făcut un apel cetățenilor să se declare sârbi pentru binele patriei și al ortodoxiei, iar autoritățile sârbe au trecut la represalii de tot felul și amenințări la adresa preoților români din comunitățile și satele românești.
În urmă cu câțiva ani, A.P.C.E. a început să monitorizeze situația românilor din Valea Timocului în urma unei moțiuni depuse de fostul deputat basarabean PPCD Vlad Cubreacov, nu a vreunui europarlamentar din România.
Deși Rezoluția A.P.C.E. se referea la „Situația minorităților naționale din Vojvodina și a minorității etnice românești din Serbia“, în cuprinsul ei însă apare distincția „minoritățile vlahă și românească“ referitor la românii din Valea Timocului, distincție artificială introdusă prin manevre ale guvernului de la Belgrad.
Rezoluția A.P.C.E. mai solicita Bisericii Ortodoxe Sârbe și Bisericii Ortodoxe Române să coopereze pentru a găsi o soluție „pentru ca libertatea religioasă să devină o realitate în Serbia de est“ – o referire la cazul părintelui Boian Alexandrovici, supus presiunilor pentru că a ctitorit biserici ortodoxe în care a oficiat serviciul religios în limba română. Cazul părintelui Boian Alexandrovici a stârnit și reacția Patriarhiei Române, în 2009, care a calificat atitudinea autorităților sârbe drept „o nouă acțiune antiromânească pe Valea Timocului“.
În pofida acestor luări de poziție, sârbii, care se pretind că ne sunt cei mai buni prieteni, au continuat persecuția minorității românești din Timoc și nu numai, atitudinea „fraților sârbi“ având mai degrabă caracterul unei aversiuni patologice față de români.George Roncea
Informațiile transmise pe www.curentul.info sunt protejate de dispozițiile legale incidente și pot fi preluate doar în limita a 500 de caractere, urmate de link activ la articol.
Sunt interzise copierea, reproducerea, recompilarea, modificarea precum și orice modalitate de exploatare a conținutului publicat pe www.curentul.info
