Acasă Actualitate S.O.S. Radioul Public!

S.O.S. Radioul Public!

DISTRIBUIȚI

Un adevărat profesionist al radioului răspunde provocării ziarului „Curentul“ și face o radiografie la sånge a problemelor Radioului Public, unul din cei mai mari coloși mediatici, alături de Televiziunea Romånă, și cea mai importantă sursă de informații a romånilor. Daniel Klinger, fondatorul primului post de radio independent după 1989, Uniplus Radio, înființat în clădirea Universității în zilele fierbinți ale lui ianuarie 1990, prezintă elocvent principalele puncte vulnerabile ale Societății Romåne de Radiodifuziune, pe care o consideră cu un buget mult prea încărcat și cu un picior în groapă. Primul lucru pe care ar trebui să-l facă responsabilii Radioului Public ar fi să reducă drastic bugetul, cu cel puțin 20%. „Tot ceea ce trebuie este puțin curaj“, spune Klinger, în exclusivitate pentru „Curentul“. Profesionistul stabilește și patru priorități, patru obiective esențiale, care ar putea regenera Radio Romånia dacă un nou Președinte Director General (PDG) și-ar lua în serios misiunea sa și a postului național. Detașat total, pentru că nu-și dorește această poziție, fondatorul Uniplus evidențiază că puterea politică, oricare ar fi ea, nu va risca să schimbe cu nici măcar un milimetru status qvo-ul Radioului în folosul publicului romån: „Un conducător independent de putere, neșantajabil, curajos și reformator nu le aduce nimic bun“. Pe cåt de modest, pe atåt de profesionist, Daniel Klinger are mai multe soluții pentru reformarea Radioului Public. Cåteva le oferă în interviul „Curentul“. Pentru altele, așteaptă să fie întrebat. Dacă se dorește. Ceea ce el nu crede.

Absolvent al Facultății de Electronică și Telecomunicații, participant la numeroase stagii de pregătire în managementul posturilor de radio în orașe din S.U.A. și Marea Britanie, creatorul primei rețele de radio private din România, Uniplus Radio, Membru în Consiliul Director (Trustee) al Școlii BBC de Jurnalism, Daniel Klinger a ocupat funcția de Președinte al Asociației Române pentru Comunicații Audiovizuale, fiind în prezent Directorul Tehnic al Grupului radio al SBS / Pro7Sat1 Romania(Kiss FM, Magic FM, OneFM).

V-ați gândit vreodată că ați putea prelua mandatul de Președinte Director General al Societății de Radiodifuziune, pentru că sunteți cel mai experimentat și cel mai complet om de radio din România?

Vă mulțumesc pentru apreciere și, deși nu sunt un tip modest, trebuie să spun că mi-e greu să-mi adjudec titlul de „cel mai complet om de radio“. Dacă într-adevăr experiența poate fi argumentată de longevitatea mea în acest domeniu în poziții de conducere, cu privire la „cel mai complet om de radio“, nu vreau să revendic acest titlu. Cred că sunt și alte persoane cu merite certe în dezvoltarea radioului privat în România care ar merita acest titlu. De altfel, pentru a aprecia performanțele unui manager în acest domeniu, sunt atât de multe criterii care ar trebui luate în considerare, unele dintre ele având efecte antagonice, încât orice top ar fi cu siguranță contestat și contestabil.

Atunci, dacă nu v-ați gândit, vă întreb direct: ați vrea să preluați conducerea radioului public?

Întrebarea este surprinzătoare și, fără să trebuiască să mă gândesc mult, răspunsul vi-l dau rapid: nu aș dori această funcție. De fapt, nici nu cred că pentru această poziție este corectă exprimarea dumneavoastră de „preluare“.  PDG (n.r. – Președinte-Director General) al SRR nu este o funcție pe care să o „preiei“, ci este o funcție pe care trebuie să fii numit. Din păcate…

De ce? Eu cred că dumneavoastră pentru radioul din România sunteți ceea ce este Adrian Sârbu pentru televiziunea din România. Haideți, dumneavoastră la Radio România și Adrian Sârbu la TVR. Ce spuneți? Le-ați scoate din gaura negră în care se află în prezent?

Din nou vă mulțumesc pentru aprecierile cu privire la calitățile mele, cred că exagerați. Haideți să vorbim puțin despre misiunea PDG al SRR. O descrieți ca fiind aceea de a scoate SRR din groapă. Din păcate nu e atât de simplu. Ar fi simplu dacă SRR ar fi o societate comercială care ar trebui adusă de pe pierdere pe profit. În acest caz, s-ar putea realiza această țintă într-un an și asta s-ar face chiar foarte ușor. Bugetul actual de cheltuieli îl consider prea încărcat, încât o reducere cu 20% s-ar putea face fără a afecta în vreun fel calitatea programelor, ba chiar ar putea fi îmbunătățită. Tot ceea ce trebuie este puțin curaj.
Dar nu asta e situația problematică la SRR. Spuneam că nu e simplu. Nu e simplu pentru că SRR nu este o societate comercială, iar scopul managementului nu este să „scoată“ SRR din groapă, pentru că de fapt această groapă nu există. Misiunea unui nou PDG într-o situație ideală trebuie să cuprindă mai întâi:

1. Explicitarea caracterului public al radioului în definirea tipului de programe care vor trebui difuzate către audiență; 
2. Stabilirea publicului-țintă pentru canalele SRR;
3. Stabilirea numărului de canale (rețele) și stabilirea formatelor acestora în concordanță cu misiunea programelor stabilite la punctul 1 și adaptate publicului-țintă definit la punctul 2.
4. Stabilirea planului de acoperire cu semnal a teritoriului României în concordanță cu canalele necesar a fi difuzate.

Doar după ce se stabilesc aceste lucruri esențiale, acel PDG se va putea ocupa de munca de zi cu zi și va putea urmări cum se pun în operă obiectivele stabilite.
Dar am spus că asta s-ar întâmpla într-o situație ideală. Să vă explic de ce. Din păcate, această situație ideală și acest PDG ideal nu pot exista în actuala conjunctură în România. Pentru un serviciu audiovizual public, prima condiție pe care un PDG trebuie să o îndeplinească este cea de independență. Fără această condiție îndeplinită, nicio misiune nu poate fi dusă la îndeplinire, nu datorită calității omului în funcție, ci datorită influențelor care îl vor îndepărta de la misiunea inițială. Influențe care vor face din PDG orice, numai o persoană independentă nu. Această temă este de o importanță capitală pentru succesul unui serviciu public de radio în România, merită o dezbatere publică serioasă, însă nimeni nici măcar nu o enunță. Să vă explic de ce un PDG al SRR în actualul context legislativ și politic al României nu poate fi independent…
Totul începe cu numirea PDG. Știm că indiferent de criteriile din procedura de selecție (concurs, referințe, palmares, experiență), toate pălesc în fața puterii decizionale și înțelegerii politice cu privire la numire. Odată „uns“ în funcție, un PDG este condamnat să fie obedient față de cei care l-au nominalizat și care au negociat pentru ca omul „lor“ să ajungă PDG. Ori de câte ori el va încerca să uite această legătură, cei care l-au numit vor avea grijă să-i aducă aminte de obligația de a le fi loial.
Odată instalat în funcție, încep presiunile din toate părțile. Fiecare parte interesată de atenție din partea radioului public va exercita presiunile de care este capabilă. Aici vorbim de presiuni altele decât cele din partea celui care a numit PDG-ul. Să luăm cazul cel mai fericit, în care persoana numită pe funcția de PDG nu este una șantajabilă, deci nu are slăbiciuni care, cunoscute de unii, ar putea să-l facă vulnerabil. Chiar și în această situație, în timp, presiunile duc la erodarea independenței PDG. Mecanismul e simplu: funcția ocupată este una comodă, salariul – mare, avantaje pe măsură. Se creează în timp scurt un confort al funcției care îl face pe PDG să răspundă unor comenzi venite din partea puterii doar pentru a nu juca rol de Gică Contra și, astfel, a-și periclita privilegiile.
Al treilea mecanism de influențare a PDG al SRR este pus în mișcare de instituțiile de care depinde bugetul SRR. Nu este nimic de explicat aici, aceeași poveste ca în cazul administrațiilor locale. Să spunem că și Guvernul alocă fonduri pentru SRR, deci cu cât mai servil, cu atât mai generos, nu?
Un al patrulea mecanism de știrbire a independenței este pus în mișcare de rezistența personalului la schimbare și este promovat prin liderii de sindicat din instituție. Este evident că orice modificare pe care un nou manager ar dori să o impună ar însemna o oarecare reașezare a angajaților, poate chiar restrângeri. În acest moment, sindicatul sau sindicatele intră în acțiune și îl vor ține ocupat pe manager cu fel de fel de discuții, negocieri, proteste, plângeri pe la instituții ale puterii, amenințări cu greva, până când PDG cedează și renunță total sau parțial la planul, odată curajos, de reformare a instituției. S-a întâmplat asta și în TVR, este o practică veche încă din anii ‘90.
Al cincilea mecanism prin care PDG poate fi influențat este pus în mișcare de către subordonații din eșalonul 2 al managementului. Este jocul de-a „să achiziționăm corect“. Pe scurt, el funcționează așa: ca orice instituție publică, orice se cumpără în SRR trebuie să respecte legea privind achizițiile publice. Pentru cine nu știe, această lege a fost gândită ca și cum toți cei care se ocupă să cumpere bunuri sau servicii pentru o instituție publică sunt infractori care abia așteaptă să plătească sume colosale pentru produse de nimic. De multe ori așa s-a întâmplat, însă această lege aruncă în ridicol multe metode de achiziție. Ca să cumperi orice (hârtie igienică sau reportofoane, pixuri sau computere, agrafe sau microfoane), totul trebuie să se desfășoare după un tipic complicat și de multe ori ridicol. Mulți dintre managerii companiilor private nu cred că ar rezista să treacă prin aceste proceduri. Într-o firmă privată e simplu. Managerul răspunde în fața patronului cu privire la eficiența achiziției. La instituțiile publice, funcția de control este jucată de o serie de prevederi draconice în care se poate desfășura achiziția. În acest cadru extrem de rigid se ajunge ca în aproape orice achiziție să poată fi găsit ceva care poate fi interpretat ca o nerespectare a unei proceduri. În acest moment, cu semnătura PDG pe contractul de achiziție, managerii din eșalonul 2, cu care PDG ar intra vreodată în conflict, o vor folosi pe aceasta ca un factor de șantaj. Chiar dacă PDG nu a încălcat cu nimic legea sau nu a aranjat nicio licitație, el nu va avea puterea, nici timpul să intre în conflict cu șantajiștii. Aceștia îl vor amenința cu Curtea de Conturi, Corpul de control, Garda Financiară. Ce se va întâmpla cu acel manager e simplu: când va dori să schimbe, să simplifice, să îmbunătățească sau să eficientizeze ceva, va avea nevoie să cumpere ceva. În acel moment va spune – și am auzit replica asta de câteva ori -: „aș dori să fac asta sau asta, îmi trebuie asta sau asta, dar nu pot să cumpăr nimic, ăștia sunt cu ochii pe mine și nu vreau să risc“. Acești „ăștia“, în loc să fie echipa pe care managerul să-i poată aduce cu el pentru a face performanță, sunt „ăia“ moșteniți de manager, pe care nu-i poate schimba și care, la rândul lor, se vor opune oricărei schimbări.
Pare pesimist cadrul prezentat de mine. Din păcate, este real. Știu cum poate fi schimbat, dar e mult de povestit, poate mă va întreba cineva cum, le stau la dispoziție. El poate fi schimbat. Evident, nu de către PDG al SRR, ci de către putere. De către Parlament, Guvern, Președinte. Problema este că nici unii dintre aceștia nu doresc să schimbe cadrul. Un conducător al Radioului Public în actualul cadru le este de folos. Un conducător independent de putere, neșantajabil, curajos și reformator nu le aduce nimic bun.

„Mie, ca ascultător, mi-ar plăcea un serviciu public fără publicitate“

Domnule Klinger, și la „Curentul“ sunt oameni pe care dumneavoastră i-ați școlit. Ei vă cunosc foarte bine și spun că dacă poate cineva scoate apa din piatra seacă a radioului public, dumneavoastră sunteți acela. Credeți că e normal ca, deși e locul 1 la audiență, Radio România să aibă încasări din publicitate cât au radiourile începând cu locul 6?

Nu cred că trebuie privit așa. O asemenea abilitate nu este necesară la SRR. Bugetul de cheltuieli limitat al SRR nu trebuie să aibă ca soluție de majorare mărirea încasărilor din publicitate. Comportamentul normal ar trebui să includă planificarea corectă a bugetelor de programe, a cheltuielilor curente și mai ales dimensionarea personalului în conformitate cu bugetul, astfel încât să nu se ajungă la deficit. Pentru asta este necesară producerea cu eficiență a programelor.
Haideți să discutăm alt aspect: mie ca ascultător mi-ar plăcea un serviciu public fără publicitate. Ar fi un semn de respect față de ascultători. Aceștia ar ști că au un program la dispoziție unde ar asculta programele lor favorite fără să fie întrerupte de publicitate. Ar fi cu adevărat programe premium și ar fi iarăși un mod în care programele publice s-ar diferenția de cele private, diferență care, bine promovată, ar atrage o audiență și mai mare. Dacă românii plătesc abonament pentru finanțarea serviciului public, de ce să fie nevoiți să asculte și reclame? În opinia mea, putem face aceste programe fără banii din vânzarea de publicitate, mai ales că această sumă este un procent mic din bugetul total.

Externalizarea vânzărilor – o soluție proastă și scumpă

Externalizarea vânzărilor de publicitate este o decizie bună? Este făcută bine?

Sunt curios care au fost motivațiile legate de externalizarea acestei activități. Dacă în cazul rețelelor de radiouri private motivația este financiară (se diminuează astfel plata drepturilor de autor și a drepturilor conexe către organismele de gestiune colectivă), în cazul SRR, singura explicație pe care am auzit-o a fost că s-a apelat la o companie externă deoarece se pricepea mai bine la asta.
Nu-mi place această explicație. Experiența a dovedit că oricine a vândut pentru SRR nu a făcut-o în concordanță cu audiența sau cu așteptările. Aceste firme vindeau mai multe canale media, deci nu aveau o presiune pentru a forța vânzarea publicității pe SRR. O echipă internă – deci un departament de vânzări bine constituit, bine motivat, bine condus și având un training corespunzător, ar face o treabă mult mai bună decât o firmă externă. Și cred că și mai ieftin.
În calitate de manager al SRR, în loc să spui că „nu ne pricepem la vânzări, hai să externalizăm către o firmă“, mai bine spui „nu ne pricepem la vânzări, hai să angajăm pe cineva care să facă o echipă bună și să angajăm pe cineva să le facă training“. Sau în concordanță cu ideea de serviciu public fără publicitate să spună: „nu ne pricepem la vânzări, hai să renunțăm la publicitate în programele SRR, promovăm acest lucru și servim mai bine scopul nostru de serviciu public“.

Sunteți specialist în electronică. Aș fi spus Minitehnicus, dar mai potrivit ar fi Maxitehnicus. Din punct de vedere tehnic, cum vi se pare că „sună“ radioul public? Are echipamente performante?

În primul rând, cum sună radioul nu este responsabilitea exclusivă a serviciului tehnic din SRR. SRR este doar producătorul de programe. La ascultători, aceste programe ajung prin intermediul unei alte societăți – Radiocom – o societate care nu are nicio legătură cu SRR. Este un operator de radiocomunicații. Este în sarcina Radiocom să preia programele audio ale SRR și să le transporte prin linii de radioreleu până la rețelele de emițătoare aflate peste tot în țară. Ce vreau să spun este că în final felul cum „sună“ radioul la ascultător în casă este jumătate în responsabilitatea SRR pentru a livra un semnal audio de calitate către Radiocom și jumătate este responsabilitatea Radiocom ca acest semnal să ajungă cât mai fidel la aparatele de recepție. Dintre cele două entități Radiocom trebuie să investească cel mai mult pentru a păstra calitatea tehnică la un nivel înalt, iar SRR poate doar să negocieze în calitate de client principal condițiile tehnice de distribuție ale semnalelor sale.
Firește că este esențial ca semnalul inițial livrat de studiourile SRR să fie impecabil, însă acest lucru nu este o problemă. Ce vreau să vă spun este că în întrebarea dumneavoastră nu este relevant pentru calitatea audio dacă SRR are echipamente performante. În ultimii ani, echipamentele audio s-au îmbunătățit într-o atât de mare măsură încât și cele de casă au performanțe acustice și audio la valorile cerute de normele profesionale de studio. Echipamentele de radio trebuie într-adevăr să fie performante, dar performanțele lor nu se traduc prin semnal audio de calitate (acesta oricum se poate obține fără probleme). Echipamente performante în ziua de azi sunt cele care ajută realizatorii să facă materiale cu mai puțin efort, mai repede, cu mai puțin personal sau folosește resursele mai inteligent. De regulă, aici vorbim de sisteme informatice integrate sau sisteme folosind computere sau gestionate de computere. Problema cu aceste echipamente performante nu este nici selecția lor, nici achiziția lor, nici instalarea. Problema mare, în special la radiourile mari așa cum este SRR, este trainingul. Degeaba se achiziționează aceste sisteme, dacă utilizatorii opun rezistență la introducerea lor, nu fac training, și dacă fac, nu au abilitățile să le folosească.
După această lungă introducere, vă dau totuși răspunsul: Radioul Public are echipamente performante. Ele oricum se schimbă în permanență – tehnologia progresează uimitor de repede, însă pentru a „suna“ bine, SRR are nevoie de o abordare nouă la nivel de utilizator. Work flow-ul trebuie adus la nivelul echipamentului existent, și echipamentul existent trebuie folosit la nivelul la care a fost el conceput.

SRR trebuie să facă programe premium

Spuneți că modul de lucru la SRR nu este eficient și că banii din taxele noastre se duc inutil pe prea multe salarii?

Mi-e greu să fac o analiză obiectivă. Lucrez într-o companie privată care operează trei rețele de radio, una dintre ele având aceeași audiență ca și Radio România Actualități. Noi avem de 10 ori mai puțini angajați și încasăm din publicitate de câteva ori mai mult decât SRR. Este evident că folosim la maxim resursele pe care le avem. Atât pe cele umane, cât și pe cele tehnice. Achiziționăm cele mai bune sisteme, pentru a face lucruri complexe cât mai ieftin și ușor. Un serviciu public, însă, are alte criterii. El nu poate și nu trebuie să fie eficient comercial. Scopul lui nu este să facă profit, ci să asigure un seviciu audiovizual de calitate. Acest serviciu de calitate înseamnă costuri mari. Aici este de fapt problema. SRR trebuie să se poziționeze ca un serviciu public, cu programe care nu pot fi produse de către posturile private tocmai din cauza costurilor mari. Aceste programe trebuie să fie programe premium. Din acest punct de vedere, mie mi se pare că SRR trebuie să se definească mai bine. Nu m-ar deranja ca SRR să cheltuiască bugete mari pentru programe premium care să nu se regăsească la alte posturi comerciale. Dar mi s-ar părea de neacceptat ca SRR să cheltuiască sume mari pentru a produce același tip de program ca al posturilor comerciale, dar care costă de 10 ori mai mult, intrând într-o competiție inutilă și fără niciun beneficiu pentru ascultători.

Credeți că poate deveni radioul public profitabil sau e o bătălie pierdută pentru oricine ar conduce instituția.

Nu cred că este scopul unui radio public să fie profitabil. Din punct de vedere al bugetului instituției țintele managerului sunt două: unu – să nu-și depășească bugetul, și doi – să cheltuiască bugetul cu maximă eficiență, adică să producă programe radio cât mai bune în interiorul bugetului. Orice altă țintă de profitabilitate este falsă și inutilă.
În schimb, menirea principală a managerului SRR este mult deasupra bugetului: este să găsească SCOPUL SRR. Să definească menirea publică a radioului public. Să enunțe acest „caracter public“ și apoi să găsească tipul de programe care trebuie să fie produse și difuzate. Orice astfel de program va fi „profitabil“. În asta constă profitabilitatea radioului public. Nu în execuția corectă a bugetului, ci în găsirea și producerea de programe care să reprezinte un câștig, deci un profit pentru ascultătorii acestei țări.

Modelul american

Cum e în alte țări cu radioul public?

Mă bucur că întrebați asta, pentru că pot să vă descriu sistemul public de radio care mi se pare aproape de perfecțiunea atât a slujirii interesului public, cât și a păstrării independenței – sistemul din Statele Unite. În Statele Unite, radiourile publice nu sunt în proprietatea statului, ci sunt deținute de companii, fundații, persoane. Toate posturile publice sunt posturi locale. Ele nu pot difuza publicitate, dar pot primi donații. Le este rezervat 20% din spectrul de frecvențe în banda FM – frecvențe cuprinse între 88-92 MHz. Ca o caracteristică generală, toate difuzează programe care nu se regăsesc în programele posturilor comerciale. Asta le face valoroase și unice. Se adresează unei categorii mai educate sau minorităților.
De asemenea, în Washington DC există National Public Radio – NPR. Este o instituție imensă care produce programe, dar pe care nu le difuzează. NPR este doar o sursă de programe pentru toate radiourile publice din SUA. NPR produce 12 canale de radio distribuite prin satelit. Fiecare radio public poate prelua contra cost fragmente din aceste canale produse de NPR sau le poate transmite integral. Canalele sunt tematice: știri, talk-show, sport, jazz, muzică clasică, corespondenți internaționali, public affairs. Toate sunt produse la un înalt nivel de profesionalism și orice post public local își dorește să retransmită fragmente din canalele NPR, programe care îi dau valoare și pe care ascultătorii nu le pot recepționa la posturi comerciale.
Frumusețea acestei construcții vine, însă, din finanțare. Pentru a se asigura că nicio putere nu va controla radioul public, finanțarea se face așa: Congresul aprobă anual bugetul pentru serviciul public de radio. Acest buget se distribuie către CPB (Corporation for Public Broadcasting), o entitate independentă, a cărei decizii se bazează pe votul unui board de profesioniști. CPB împarte fondurile de la Congres așa: 25% se plătește direct către NPR, dar să nu uităm că NPR nu este un radio propriu-zis, ci este un producător de programe. Restul de 75% se plătește către sutele de radiouri publice din țară, în funcție de o evaluare independentă și profesionistă, cu privire la calitatea programelor difuzate local. În final, posturile locale cu banii primiți de la CPB și din donațiile strânse local plătesc cheltuielile de producție, incluzând plata pentru programele preluate de la NPR. În acest mod, NPR este finanțat indirect de către Congres, trecând prin CPB și prin intermediul a sute de posturi locale, a căror capacitate de plată ține de modul în care programele difuzate servesc interesul public local. Este un mecanism atât de frumos, prin care Congresul distribuie fonduri fără să aibă cea mai mică putere de a influență programele. Prin același mecanism sunt încurajate programele care servesc cu adevărat interesul public. Sub scutul acestor mecanisme, conducerea NPR se concentrează doar la a face cele mai bune programe posibile cu costuri minime. Evident, ocuparea funcțiilor de conducere se face exclusiv pe criterii de profesionalism. Există un board format din decani ai facultăților de jurnalism, scriitori, care girează toate deciziile. Din păcate în România, nimeni nu se va uita la acest exemplu. România ca stat membru al UE se orientează către modele europene, nu americane. Iar în Europa, există o tradiție în a păstra centralizat și sub control radioul public.

Credeți că o să lucrați toată viața în radio?

Nu știu. Media este într-o mare transformare ca urmare a exploziei comunicării pe Internet și a migrării Internetului în mobil. Probabil atât radioul, cât și alte medii vor arăta altfel față de cum le știm noi astăzi, și asta foarte repede. Cred că voi rămâne în acest domeniu al mediei electronice, pentru că mă atrage și îl stăpânesc destul de bine.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

DISCLAIMER
Atentie! Postati pe propria raspundere!
Inainte de a posta, cititi regulamentul.