Le vedem și ne lovim de ele peste tot: muieruști pline de ifose prezente, seară de seară, în „cluburile de fițe“, pițipoance cu țåțe siliconate și buze „tunate“ cu botox sau colagen, la pachet cu craci lungi pînă în măseaua de minte care se „alintă“ prin vitrinele cafenelelor de lux. Foto-modele, Top modele, dive și starlete de o zi, ori „fete“ care se dau peste cap să ajungă în „pagina cinci“ a tabloidelor centrale. Intens mediatizate, oricare dintre aceste vedete efemere sunt totuși, într-un fel sau altul, doar surorile ceva mai norocoase ale anonimelor care încing „telefoanele fierbinți“ ori ale celor care-și oferă „serviciile“ prin anunțuri de mică publicitate. Și infinit mai norocoase decît „rutieristele de pe centură“ sau cele din parcările frecventate de TIR-iști. Indiferent din ce categorie ar face parte, toate la un loc, dar fiecare în felul ei, sunt practicantele unei „meserii“ pe care doar ipocrizia unora dintre bărbații politici de azi o împiedică să fie recunoscută oficial. Iar faptul că această ipocrizie este un reflex întîrziat al falsului puritanism comunist, nici nu mai contează. Beneficiind sau nu, de ultimele invenții ale tehnicii, libertinele „frumuseți“ de azi sunt, oricît de ciudat ni s-ar părea, urmașele „upgrad“-ate ale celor de pe vremea cånd Capitalei nostre i se mai spunea și „Micul Paris“. Pentru că, hai să nu ne îmbătăm cu apă rece, „fetițele dulci, din București“ pe care le cînta maestrul Gică Petrescu nu erau, neapărat, absolvente de pension crescute cu „bonă nemțoaică“. Și nici doamnele din înalta societate, a căror viață personală, adeseori la fel de bogată, se petrecea totuși discret și după alte reguli. Nu, în nici un caz! „Fetițele“ de pe atunci, de care acum își mai aduc aminte doar bunicii noștrii precum și istoricii cunoscători în amănunt ai acelor vremuri apuse, aveau numele lor, care ținea loc și de reclamă profesională.
Ierarhia „fetițelor dulci“
Prostituatele „Micului Paris“, căci, despre ele este vorba, erau, la fel ca și cele din zilele noastre, împărțite în „caste“ profesionale care, și pe atunci, își făceau veacul prin locuri care corespundeau „cotei lor de piață“. Cele mai rasate, frecventau de mult uitatele acum restaurante și cluburi de lux din Bucureștiul interbelic. Pe atunci echivalentul localurilor „de fițe“ din Dorobanți funcționa în „triunghiul de foc“ delimitat de străzile Academiei, Regală (actuala Cåmpineanu) și Brezoianu. Fără a beneficia de mediatizarea din ziua de azi, „Sensualele, Cruduțele ori Sexi Brăilencele“ acelor vremuri erau aproape la fel de celebre, dar sub nume cu mult mai „mustoase“. Iar cåteva amănunte biografice ale vieții lor tumultuoase au supraviețuit sub forma unor povești despre care ne place să credem că au parfumul „Micului Paris“. Într-o lucrare dedicată Bucureștiului de altă dată, istoricul Adrian Majuru amintește, citånd lucrări memorialistice, cîteva dintre aceste nume- reclamă, unele obișnuite, altele de-a dreptul exotice. Dacă „Lina Magazia“, „Lili Gheorghiadis“, „Maria Studenta“ sau „Angela Marioțeanu“ par aproape normale pentru niște, hai să le spunem „profesioniste ale plăcerii“, acum habar nu avem ce știau să facă și la ce nivel de performanță puteau să ajungă „fetițele dulci“ cărora li se spunea „Foamea Neagră“, sau „Lulu“ cea pe care „cunoscătorii“ o alintau „CurDeFier“ O celebritate a acelor vremuri era „Napoleon“. Dacă vă închipuiți că sub acest nume ciudat se ascundea un transsexual ori vreun travestit, vă înșelați amarnic. „Napoleon“ era o roșcată superbă, școlită prin străintate, stilată și deosebit de elegantă. Avea o fiică pe care o creștea singură. Era, foarte căutată, avea „clienți“ din lumea bună iar „afacerile“ îi mergeau atåt de bine încåt își permitea să-și cazeze copila, cu tot cu guvernantă, în blocul Carlton, unul dintre cele mai luxoase immobile din Bucureștiul acelor vremuri, cel care s-a prăbușit la cutremurul din noiembrie 1940. Altă celebritate a perioadei interbelice era „Mimi Moft“. Deosebit de frumoasă, Mimi a fost căsătorită, la un moment dat, cu un diplomat rus. Bătrîn deja, omul a avut bunul simț să moară la timpul cuvenit și să lase în urma lui o moștenire îndeajuns de consistentă încåt „Mimișor“ să nu mai fie obligată să „facă piața“ decît din propria ei plăcere. Așadar, în ciuda acestor nume, hai să le zicem exotice, acestea erau curve de lux, frecventate de bărbații elitei bucureștene. Alte „fetițe“ pe cît de „dulci“ pe atît de „piperate“ își făceau veacul prin Moulin Rouge, Chat Noir și Alhambra, celebrele cabarete ale „Micului Paris“. Ori prin restauntele selecte ale luxoaselor hoteluri Lido, Boulevard, Continental, Hotel de France sau Ambasador. Dar asta nu era tot. Bucureștiul interbelic era o sociatate democratică în care nimeni nu era exclus. Pentru clienții ceva mai subțiri la portofele existau așa zisele bordeluri populare, båntuite de alte profesioniste ale sexului pe bani. Poate că pe tinerii de azi „Crucea de Piatră“ i-ar putea trimite cu mintea spre cine știe ce lăcaș bisericesc. Nimic mai departe de adevăr. Sub acest nume se ascundea o întreagă lume a negustorilor de plăceri, o lume a felinarelor roșii care funcționat, cåndva, cu toate motoarele în plin, pe Calea Dudești.
Azi, la fel ca pe vremea „Micului Paris“
Acum în zilele noastre, statisticile oficiale spun că doar în București „activează“ în jur de 12.000 de prostituate. Iar aceste „fetițe“ sunt doar cele care, în lipsa legalizării „profesiunii“, sunt considerate de-a dreptul „penale“. Motiv pentru care sunt țintele preferate ale raziilor periodice ale Poliției. Iar autoritățile ne anunță, aproape zilnic, „destructurarea“ unor rețele de prostituție și arestarea a tot soiul de proxeneți care cåștigă bani grei de pe urma „fetelor“. Există chiar și bordeluri ilegale care, în marea lor majoritate sunt doar niște „hogeacuri“ sordide, populate cu veritabile „bombe biologice“. Așadar 12.000 într-un oraș modern, în care se înghesuie aproape trei milioane de suflete. E mult, e puțin? Depinde din care unghi privești acest fenomen care, indiferent dacă este legalizat sau nu, există dintotdeauna. Documentele din arhive spun că în anul 1875, Poliția vremii „inventariase“ în București, 243 de prostituate. În 1898 , numărul lor crescuse la 354. Iar asta se întîmpla pe vremea cînd ele nu deveniseră încă „fetițele dulci“ din șansonetele autohtone. Era sfårșitul secolului XlX, cînd prostituatelor „cu ștaif“ li se spunea „chiramele“ iar „rutieristele“ obișnuite erau numite, neaoș „curvele podărese“. De ce podărese? Pentru că înainte apariției trotuarelor moderne, bulevardele erau pavate cu bårne de lemn și se numeau „Poduri“, de la „Podul Mogoșoaiei“ – actuala „Calea Victoriei“ la „Podul Calicilor“, Calea Rahovei de astăzi. Oricum ar fi fost numite, în jurul anului 1930, numărul prostituatelor se apropia de patru mii. Într-un raport al Brigăzii de Moravuri din Prefectura Poliției Capitalei, în 1938 existau „2.212 curve înregistrate oficial, plus alte 1.050 clandestine“. Iar după vizita medicală a ieșit la iveală că 944 dintre „oficiale“ și 630 dintre „clandestine“ erau infectate cu diverse „boli lumești“ adică acelea pe care, acum, le numim „cu transmisie sexuală“ Ce se întîmplă azi, cînd toate „prostituatele“ sunt „ilegaliste“, iar repertoriul afecțiunilor cu transmisie venerică s-a îmbogățit cu maladii cumplite aduse de pe alte meleaguri? Nu se știe pentru că, în lipsa unui cadru legal nu există nici o posibilitate de a ține „fenomenul“ sub control.
Vasile Surcel
