Alexandru Mihai Iancu, rănit în incendiul din clubul Colectiv şi decedat sâmbătă, 21,11,2015, la Spitalul „Sf. Ioan”, din Capitală, avea 25 de ani, era din Bucureşti, absolvise Academia de Studii Economice (ASE), era pasionat de muzică şi cânta la chitară. Tatăl său, Eugen Iancu a aflat după moartea copilului că baiatul a ajuns la spital , dus de doi prieteni cu mașina personală, pentru că salvările prezente nu au vrut să îl ia, considerând că nu este foarte grav . Tânărul avea fractură de bazin, arsuri foarte grave pe mâini, arsuri pe față, pe piept, pe spate dar nu a avut loc în salvare. Recent, Cătălin Tolontan a prezentat foile de parcurs ale salvărilor private care au ajuns la fața locului să preia din răniți dar NU le-a fost permis accesul, lucru de care se face vinovat mincinosul ARAFAT.
CITEȘTE ȘI Două minciuni ale lui Raed Arafat demontate de procurorii militari
Eugen Iancu a postat pe constul său de facebook o mărturie a unui tânăr prezent la COLECTIV însoțită de cuvintele:
„Dati-i sa citeasca si nemernicului de Arafat , criminalul asta nenorocit care sta inca sub obladuirea majestatilor sale , a presedintiei si a primului ministru pe postul lui caldut . In cat timp spuneai ca ti-au ajuns salvarile ? Toti martorii sustin acelasi lucru , criminalule , a fost o debandada totala . Habar nu aveau ce au de facut , decat sa blocheze accesul si sa-ti salveze tie curul sub acoperirea protocoalelor tale care speri sa te scape de puscarie. Vei plati Arafat , mai devreme sau mai tarziu , sub o forma sau alta , vei plati.”
Mărturia lui Victor Adrian Dobre:
„Respect etern fratilor salvatori! Idem cu mentiunea ca apelul meu a fost inregistrat la 22:32 si nu am avut nicio surpriza placuta atunci. Incercasem sa aduc si un stingator adecvat care credeam ca va putea lupta cu incendiul. De asemenea au existat forte de ordine dintre jandarmi si politisti care s-au mobilizat sub impuls emotional la urletele noastre si au ignorat ordinele pe care stiau ca le primesc de obicei dar pe care nu le primisera probabil atunci si au inceput sa care victime inconstiente catre gangul ce ii putea duce la ultima speranta – salvarile si echipajele SMURD ce veneau continuu dar dintre care niciuna nu ar fi ajuns pana la ei vreodata.
„In club nebunia a inceput exact asa cum a declarat toata lumea: focul s-a intins de la o flacara de cativa centimetri si a urcat la tavan in cateva secunde. In primul moment parea ceva minor, vocalul trupei a cerut un extinctor. (…..) Am reusit sa ies chiar cand valul de fum negru, fierbinte, s-a repezit spre noi. Din spate s-a auzit un bubuit, cineva a strigat “o sa explodeze, fugiti!”. Eram deja afara. Trei dintre prietenii mei, si ei. M-am indreptat spre curtea mare sunand la 112 (ora 22:33). De data asta surpriza buna: stiau deja, pompierii sunt pe drum. Mi-am cautat din priviri prietenii.
Pana in momentul acesta nu-mi parea nimic foarte grav. Apoi m-am intors la intrarea in club. O mare de trupuri in vagonul metalic din care ieseau maini intinse. Cativa oameni trageau de ele. Prietena care iesise ma intreba disperata daca i-am vazut sotul, daca iesise. Nu, nu il vazusem.
Am inceput sa trag si eu de maini. “Ne rupeti picioarele, nu mai trageti”. Oamenii erau cazuti in multe straturi, cu picioarele prinse jos. Cu greu reuseam sa extragem cate unul si-l puneam cativa metri in spate. In curand spatiul s-a umplut, am inceput sa-i punem in laterala. Cineva m-a rugat sa caram o fata pana in curtea mare. Inca niciun pompier, nicio salvare. Aparusera doi politisti, li se striga “unde sunt pompierii”. Se auzeau sirene, cineva striga “s-au ratacit pe drum!” (nu stiu daca asta e un adevar, multi au spus asa – e complicata intrarea in clubul asta). I-am rugat pe cei 2 politisti sa puna mana sa ajute oameni: noi nu avem voie, pompierii fac asta.
Am dat un sms sotiei plecata din Bucuresti (ora 22:50), gandindu-ma ca raman fara baterie si o sa auda stirile mai tarziu. “Sunt ok, nu-ti face griji daca o sa vezi stirile”. Am folosit toata seara reperul minutului cu sms-ul.
La intrare mainile intinse erau acum negre. Si fierbinti.
Cand ii scoateam unii aveau gura plina de sange, nu stiam decat ca misca toti. Unui baiat pe care il scosesem afara inca ii ardeau hainele si parca nu vedeam asta. Cineva a inceput sa i le rupa.
Cativa incercau sa sparga fara succes lacatele de la usa laterala a vagonului de fier.
Dupa inca un drum in curtea mare a aparut masina de pompieri si in curand 2 salvari. Cativa au inceput sa intinda furtune. Salvarile au fost imediat coplesite, sa vina multe, sa vina mai multe. Nu veneau, accesul e dificil. Sa-i ducem in strada, a strigat cineva inspirat si operatiunea a inceput instantaneu. Mutau oameni din curtea mica in rondul de la Maternitatea Bucur. Acolo erau deja cateva salvari si smurd. Toti insa au ramas acolo, blocati si nauciti, nestiind cum sa procedeze – accesul e dificil. N-a iesit nici macar o targa din smurd sa alerge spre intrarea clubului atunci, nici una. Toti din masinile astea se-nvarteau panicati asteptand ordinele haotice. Noroc ca oamenii aduceau in viteza raniti si salvarile au inceput sa-i preia.
Repede inapoi. Doi pompieri foarte tineri isi pusesera mastile sa intre. Au iesit insa destul de repede si au inceput sa se dezechipeze. “ Ce faceti, e plin de oameni inauntru. Nu mai avem oxigen. Luati alte butelii. Nu avem, trebuie sa vina.”
Aici ar trebui sa fac o pauza de 100 de ani. Cati oameni or fi murit pana sa vina ceilalti pompieri cu alte butelii?
La al doilea drum in strada caram un tip corpolent impreuna cu alti 2. L-am pus langa roata din spate a unui smurd si am fugit inapoi. Cativa jandarmi au blocat gangul, cred ca ceilalti 2 au trecut printre ei, eu nu. S-a facut cordon, a inceput mobilizarea. M-am intors langa smurd, un pompier ii facea masaj cardiac tipului corpolent si chel. “Ai nevoie de ceva? Un balon, ar trebui un balon”. Urmatoarea salvare era la 2 metri, am cerut un balon. A venit o asistenta/medic repede si l-a schimbat. Avea parul castaniu prins intr-o coada lunga, actiona rapid si exact. E salvat, mi-am spus.
Incepusera sa vina foarte multe ambulante, jandarmii faceau perimetru incercand sa scoata privitorii din strada, se umpluse de televiziuni. Trecuse peste jumatate de ora. Inauntru nu stiu daca mai traia cineva. “Probabil nu era nimic de facut, s-a intamplat atat de repede totul incat nu avea nimeni ce sa faca.” Asta spun multi oameni care au fost acolo.” – Adrian C ”
