Viciul nobil al iubitorilor de frumos: lumea ocultă a colecționarilor și negustorilor de artă

Tablouri, tapiserii, mobilă stil, argintărie, toate migălite de mâna unor artiști celebri ori a unor manufacturieri dăruiți de Dumnezeu cu harul unei măiestrii care-i scote din oastea meseriașilor de rând. Trecând dincolo de pragul strictei utilități, toate la un loc și fiecare în parte, sunt obiectele de artă pe care le vedem, de obicei, doar în muzee și galeriile specializate. Iar în ultimii ani le bănuim ascunse, claie peste grămadă, prin casele noilor ciocoi, milionarii de carton care le adună doar pentru că așa au auzit ei că fac toți bogătanii procopsiți peste noapte. Oricum ar fi, operele de artă au o viață a lor, pe care o trăiesc într-o lume secretă, populată cu tot soiul de personaje, dintre care unele ies rareori în prim plan. La un capăt al acestei lumi ciudate trăiesc artiștii creatori de frumoas. La celălalt sunt „consumatorii” de artă, indiferent dacă este vorba de oameni  cultivați ori doar de mahalagii bogați. Iar atunci când dragostea pentru artă devine o pasiune mistuitoare „consumatorul” devine colecționar, un soi de „taliban” gata de orice sacrificiu pentru un obiect pe care-l poate „vâna” ani și decenii la rând.
Între aceștia trăiește, într-o subtilă simbioză, lumea negustorilor de artă. Mânați de același interes, toți acești pasionați de frumos, își duc viața într-o lume ermetică, amestec de rafinament și spirit mercantil, ai cărei locuitori se cunosc între ei și se respectă chiar și atunci când își trag „țepe” reciproce care, uneori, iau chipul unor sume cu multe zerouri în coadă.

Orient și Occident

Cel care ne-a ghidat prin culisele istorice ale acestei lumi oculte, din vremea fanarioților și până în zilele noastre, este un specialist al domeniului, expert în artă și colecționar pasionat. El ne-a relatat că, veacuri la rând, singurele colecții adevărate de tablouri, mai ales portrete de cabinet erau cele adăpostite în palatele domnești. Moda tablourilor cumpărate pentru a înfrumuseța casele oamenilor obișnuiți a apărut abia spre sfârșitul sec. XVIII. De fapt „oameni obișnuiți” este doar un un fel de a spune pentru, că de fapt, iubitori de artă erau boierii școliți în Occident și, mai târziu, noua burghezie care își făcea loc și în Principate. Era pe vremea în care, împărțite între influența decadentă a Orientului turcit și libertatea unui Occident care începea să cucerească lumea, conacele boierești aveau un „salon oriental” și unul „franțuzesc”, unde tablourile își găseau, din ce în ce mai des, locul. Alegerea lor cădea în sarcina doamnelor care se orientau spre copii după lucrări ale unor maeștri în vogă. Apoi, victoria în câteva războaie duse de imperirul țarist contra turcilor au adus în Principate o mulțime de miltari ruși. Rareori trecuți prin câmpuri de bătălie, aceștia erau niște prezențe exotice, băieți „de salon”, dedați la subtilitățile unor conversații spumoase. Asta chiar dacă, de obicei, erau faliți, ruinați la jocurile de noroc. Însă asta nu prea conta. Frumușei, buni de gură, eleganți, educați după tiparele pariziene, erau cam ceea ce sunt acum „metrosexualii”. Ei erau  tinerii franțuziți după care oftau „pițipoancele” acelor vremuri, cucoanele care, măritate sau nu, le cădeau lesne în brațe. De la ruși, doamnele învățau rafimentele occidentale pe care le transmiteau, uneori la pachet cu bolile venerice aferente, soților încornorați. ?ê?£i tot așa, moara vieții măcina fără istov moravurile și năravurile unei lumi tot mai rafinate, care se mișca și evolua din ce în ce mai rapid.
În sec. XIX, prima colecție de artă, organizată după cele mai noi  reguli, a fost a lui Kogălniceanu, urmată de cea pusă la punct de regele Carol I. Doritor să pună bazele unui patrimoniu artistic național, suveranul a trimis în lume diplomați care sub această „acoperire” oficială, urmăreau colecțiile de artă străine ce urmau să fie vândute la licitație. În această privință, celebru în epocă era Leon Balechin, diplomat și spion al Măriei Sale dar și expert, care a „vânat” tablori pentru Suveran. Cu timpul, impresionanta colecție de tablouri a regelui Carol I a impus regulile unui bun gust care a marcat acest domeniu. Recunoscute prin bogăția lor au rămas colecțiile de tablouri din Palatul Peleș, din Palatul Regal dar și cele aflate în cele 27 de bănci din centrul istoric al Bucureștiului. Numele lui Georges de Bellio este și acum celebru în lumea internațională a colecționarilor de artă. Însă doar specialiștii devotați domeniului mai știu că adevăratul său nume era George Bellu, un român care, în ultimii ani ai sec. XIX era considerat cel mai mare colecționar de pictură impresionistă din Franța și din Europa. La fel cum puțină lume mai știe că, prin 1894, Bellu a vrut să doneze statului român toată colecția lui, adunată într-o viață de om. Din păcate, autoritățile vremii au avut proasta inspirație de a-i refuza oferta. Mde, pictura impresionistă nu apucase să se impună și încă mai era considerată un soi de moft artistic. Peste patru decenii, fiica lui a donat colecția Academiei de Arte Frumoase din Paris. Iar acum tablourile celor mai importanți pictori impresioniști sunt fala muzeelor franceze care niciodată nu uită să menționeze că expun  „Colecția Georges de Bellio”.

Lux și rafinament

Odată cu primele decenii ale secolului XX, Bucureștiul intra în zodia „Micului Paris”. Dar nu intra în pace: încă tânărul Regat al României avea de trecut prin Războaiele Balcanice și prin prima conflagrație mondială. Au fost vremuri cumplite. Dar nu mai cumplite decât altele. Se spune că, după lupta de la Waterloo, unul dintre Baronii Rotschild ar fi spus: „Când sângele curge pe străzi, să se cumpere terenuri și artă”. Probabil că avea dreptate. Sfârșitul războaielor a adus „Micul Paris” într-o efervescență culturală de care a beneficiat toată lumea: pictorii români, școliți la Paris au creat cât n-au creat înaintașii lor vreme de câteva secole. Iubitorii de pictură le-au colecționat operele. Cot la cot cu ei, au prosperat și negustorii de artă. Toți cu un bun gust rafinat prin libera circulație și prin contactul constant cu cele mai moderne mișcări culturale  europene și mondiale. La fel ca în zilele noastre, bărbați îmbogățiți peste noapte cumpărau tot ceea ce era mai scump pentru a-și impresiona ori delecta femeile. Iar femeile, ieșite din patriarhala subordonare balcanică, au învățat rapid să pretindă tot ceea ce era mai bun. Averile se cîștigau rapid și se pierdeau la fel de iute. Ascultând parcă de Baronul Rothschild, marii afaceriști ai vremii au investit bani grei în artă. Atunci s-au pus bazele colecțiilor patronate de industriașii Malaxa, Auschnit, Herdan sau Mociorniță.    Ce se colecționa? Mari maeștrii români: Nicolae Grigorescu, ?ê?£tefan Luchian, Gheorghe Petrașcu, Nicolae Tonitza, Theodor Pallady, Sava Henția, Francisc ?ê?£irato, ?ê?£tefan Popescu, Eustațiu Stoenescu, Alexandru Ciucurencu, Oscar Han, Militza Pătrașcu. Iar atunci când erau disponibile pe piața internațională, și tablourile unor maeștrii internaționali. La o scară mai mică din punctul de vedere al „potenței” financiare, tot în anii de mijloc ai perioadei interbelice au apărut și s-au dezvoltat colecțiile de artă ale unor personaje celebre în epocă: Zambaccian, Simu, Slătineanu, Atanasiu Vergu, Avachian, Dona, Dumitrescu Popovici. Uneori, colecționarii pasionați erau și negustori, iar din tranzacțiile artă obțineau bani pentru completarea propriului patrimoniu. Celebră a fost și colecția lui Bogdan Pitești, zis „Ciupești”, asta pentru că, la orice tranzacție, trebuia să-i iasă și lui ceva, o „ciupeală” cât de mică. Colecții importante de artă mai aveau și o serie de medici ori avocați celebrii în epocă.

Pe vremea „Tovarășilor” 

Acest echilbru subtil-rafinat s-a prăbușit rapid, odată cu venirea la putere a regimului comunist. Politicienii, intelectualii și industriașii  „capitaliști” au umplut cumplitele pușcării bolșevice, din care foarte puțini au mai săpat cu viață. Inventariate minuțios, colecțiile particulare de artă au intrat în patrimoniul statului. Iar de acolo, o bună parte au ajuns rapid în muzee, naționalizate și ele. Altele, au ajuns la Gospodăria de Partid, iar de acolo în vilele de protocol oferite activiștilor politici. Ultimele dintre ele, rămase la stăpânii scăpați prin, cine știe ce miracol, de pușcărie, luau calea „Talciocului”, piața de vechituri unde erau vândute pe mai nimic. O situație dramatică, descrisă de Călinescu, în romanul „Scrinul negru”. La fel s-a întâmplat cu artiștii. Au supraviețuit cei care au reușit să se „convertească” la arta socialistă. Restul…Dumnezeu cu mila! Situația a început să se îmbunătățească abia pe la mijlocul anilor 60, când teroarea comunistă inițială a făcut loc unui relativ „dezgheț” politic. Dar asta nu a însemnat că arta a mai fost vreodată ceea ce era pe vremea „Micului Paris”. Artiștii mai vechi sau mai noi, au început să creeze și alt tip de opere decât cele inspirate din directivele de Partid. Aceea este perioada în care o serie de activiști mai luminați la minte au început se se preocupe de artă. A fost cazul lui Ion Gheorghe Maurer, Paul Niculescu-Mizil, Gogu Rădulescu, ori ?ê?£tefan Andrei. Cam în aceeași perioadă, comerțul cu artă, mai exact exportul, au fost preluate de Securitate. Negociate prin IC-Dunărea, sute și mii de vechi covoare orientale, piese de mobilier „stil” dar și enorm de multă  sticlărie Galle, au fost  „exportate” aproape pe bandă rulantă. De fapt există informații că Securitatea s-a implicat activ în comerțul internațional cu obiecte de artă, dintre care unele erau doar niște falsuri foarte bine realizate. Asta era doar o față a fenomenului. Cealaltă era faptul că toți artiștii importanți, inclusiv pictorii, posibil contestatari ai regimului, erau atent monitorizați. Pe atunci se spunea că, ajuns deja la o vârstă venerabilă, Corneliu Baba era „foarte colecționat, dar și foarte filat”.  

Acum, în democrație

Situația artei, sub toate aspectele ei s-a răsturnat, încă o dată, după decembrie 1989. Încă din primele luni ale anului 1990, comerțul cu obiecte de artă părea să se fi liberalzat. Fostele „Consignații”, preschimbate în „Magazine de antichități” au preluat rapid rolul fostului „Talcioc”, ce-i drept într-un cadru mult mai bine organizat. Erau niște prăvălii, unele elegante, altele doar niște maghernițe unde, încet, încet au început să fie vândute obiecte de artă. Apoi, afacerea a luat amploare, iar în următorii câțiva ani au apărut casele de licitații. Un timp, a mers foarte bine „Casa ALIS”, care a organizat o serie lungă de licitații spectaculoase care au relansat „piața pictorilor” români. Apoi, acum vreo patru ani „ștafeta” a fost preluată de „Artmark”,care a reușit, rapid, să devină casa de licitații cea mai dinamică. De fapt, în acest moment „Artmark” nu mai are concurenți pe măsură. Prietenul nostru, expert de artă ne-a relatat că în clipa de de față această ei „Artmark” a ajuns singurul jucător serios de pe piața de artă. ”Face multe lucruri bune: are niște cataloage superbe, condiții de expunere și sală de licitații cu totul deosebite, au adunat în jurul lor o mulțime despecialiști de mare clasă. Asta este bine. Dar faptul că au ajuns să dețină o poziție de monopol, care exclude orice concurență, este de-a dreptul dramatic.” Cum la fel de dramatic este faptul că multe dintre operele care circulă acum pe piața de artă provin din retrocedări, unele foarte dubioase. Astfel, ajunse la niște cote astronomice, tablourile colecției Weinberg au ajuns să fie disputate în justiție într-un proces început încă de pe vremea Guvernului Adrian Năstase. ?ê?£i acesta nu este singurul caz. De fapt, ceea ce se întâmplă pe piața obiectelor de artă seamănă oarecum cu ceea ce se petrece pe piața imobiliară. De foarte multe ori, ajunși la o vârstă înaintată, urmașii unor mari colecționari, care nu au reușit să-și recupereze de la stat moștenirea artistică lăsată de înaintașii lor, vând drepturile litigioase unor mari case de avocatură care apoi recuperează capodoperele în instanță. Pe de altă parte, casele de licitații „umflă” în mod nejustificat prețul unor obiecte de artă care adeseori sunt achiziționate la un preț cu mult mai mare decât cel real. Iar în alte cazuri îl coboară astfel încât licitațiile devin unele „cu dedicație”, și sunt câștigate exact de cine trebuie, la sume mult mai mici decât valoarea reală a obiectelor. Aproape că am putea vorbi despre un soi de „bulă”, oarecum similară celei imobiliare. ?ê?£tim ce s-a petrecut după spargerea acesteia din urmă. Din păcate, spargerea „bulei artistice” s-ar dovedi, rapid, mult mai dramatică decât prima.

Colecționarii de azi

Care ar fi cei mai importanți colecționari de artă din zilele noastre? Păi cel mai celebru, care nu face nici un secret din pasiunea sa este fostul premier Adrian Năstase. Ieșit din „linia întâi”, celebrul spion Mihai Caraman este deținătorul unei bogate colecții de artifacte antice egiptene. Dar, la un moment dat el a fost în China unde s-a specializat în arta extrem-orientală. Iar acum colecția sa de „chinezării” artistice este deosebit de valoroasă. Fost ofițer DIE, gen.(r) Vasile Parizescu este un nume de referință în lumea colecționarilor de azi. Printre altele el este fondatorul și președintele Societății Colecționarilor de Artă din România.  Vorbind despre colecționarii contemporani de artă, prietenul expert  a enumerat colecția ”Ion Caramitru”, dar și, mult mai discreta colecție „Zdrobiș”. „De fapt, colecții de artă deosebit de interesante sunt deținute și de unii dintre patronii de presă, cei pe care tot voi îi numiți <<moguli>>. Adamescu, Patriciu, Vântu… de ce nu și Nistorescu, toți au colecții deosebit de interesante. În ce măsură se și pricep la artă…ei asta este o cu totul altă problemă”.   

Vasile Surcel