Cumpana

Moartea neaşteptată a celui mai longeviv patriarh român, preafericitul Teoctist, la 92 de ani, în urma unui stop cardiac (survenit după o -banală operaţie de prostată-) – exact la 21 de ani de la venirea sa în fruntea BOR, a clătinat cea mai stabilă şi mai credibilă instituţie din toate sondajele şi le-a bulversat pe celelalte. Simbolul cel mai pregnant al continuităţii societăţii româneşti de după revoluţie (cu tot ce mărturiseşte şi ascunde asta), patriarhul Teoctist – Dumnezeu să-l ierte! – a stârnit şi după moarte o adevărată competiţie a regretelor între liderii politici care i-au omagiat atât deschiderea ecumenică marcată la vizita Papei Ioan Paul al II-lea cât şi -înţelepciunea şi blajinitatea- cu care a păstorit Biserica începând din epoca lui Ceauşescu, timpul dlui Iliescu, vremea dlui Constantinescu – şi până în zilele dlui Băsescu. O asemenea performanţă presupune un patriarh-jucător şi nu e de mirare că a avut un cuvânt greu în toate alegerile din *90 încoace – pe care se poate spune că le-a câştigat, fără excepţie, indiferent cine a fost alesul. Iute ca de obicei, preşedintele Băsescu a reuşit să ajungă primul la catafalcul patriarhului – unde, cum e datina la creştini, nici nu se răcise bine trupul preafericitului şi lupta pentru toiagul său se şi declanşase între pretendenţii pregătiţi de mult în acest scop. Întrebarea este acum dacă BOR va reuşi să se modernizeze pentru a susţine un parteneriat competitiv cu Biserica catolică, dominantă în UE, şi dacă va putea să-şi salveze autocefalia de influenţele politice. Căci partidele au, şi aici, bisericuţele şi candidaţii lor. Cel mai important pretendent la tronul patriarhal este, potrivit cutumei, mitropolitul Daniel al Moldovei, considerat un ecumenist european, iar cel mai important rival al său e mitropolitul Teofan al Olteniei, preferatul regretatului patriarh Teoctist. Dincolo însă de toate aceste frământări laice, e limpede că BOR trece printr-un moment de cumpănă şi de reevaluare pe care şi l-a amânat prea multă vreme. N-ar fi exclus ca moartea patriarhului Teoctist, întâmplată tocmai când la sate, bătrânii copleşiţi de secetă şi de sărăcie începuseră să creadă că Dumnezeu ne pedepseşte pentru înrăirea şi nesăbuinţa noastră, să fie percepută ca încă o sancţiune a divinităţii. Se va relua, oare, şi cu această ocazie războiul dintre Palatele Cotroceni, Kiseleff şi Victoria – şi pentru Palatul Patriarhiei? Vom asista la o nouă confruntare între un preşedinte nu tocmai ortodox (în comportare) şi un premier catolic? Cine ştie? Să sperăm doar că doliul Bisericii Ortodoxe va fi respectat şi că, măcar în aceste zile, nu se vor produce alte păcate.