Libia

În mod surprinzător, intervenția aeriană a Franței, Angliei și Canadei asupra Libiei, autorizată de ONU, a marcat o schimbare în ordinea plutonului marilor puteri: de data aceasta nu SUA a jucat rolul principal, de cavaler al democrației, cum eram obișnuiți, ci Franța și președintele Sarkozy care, profitând de ezitările lui Obama, a preluat inițiativa și a propus intervenția pe care tot el a și anunțat-o lăsând SUA în plan secund pentru ca laurii intervenției împotriva dictaturii gaddafiste să revină Franței și UE – și mai puțin SUA și deloc NATO. Schimbarea a mers și mai departe: Germania lipsește, alăturându-se abținerii Rusiei și Chinei. Interesantă schimbare – determinată fără îndoială de orgoliul belicos-electoral al lui Sarkozy care „a furat startul“ cum ar zice dl Băsescu în încercarea de a eclipsa SUA și de a face uitată vizita lui Gaddafi cu cortul în centrul Parisului, în 2007. Și Berlusconi, cel care i-a sărutat mâna lui Gaddafi (și nu fiindcă l-ar fi confundat cu vreo minoră), a pus la dispoziție aeroporturile și bazele militare. Dar nu mai contează. Important este ca Gaddafi să fie înlăturat și măcelul împotriva propriului popor să înceteze. În fond, 42 de ani de dictatură absolută ar fi trebuit să-i ajungă lui Gaddafi dacă era și el un nebun normal. Din păcate, e mult peste: „dacă lumea e nebună, voi fi și eu“ a zis Gaddafi. Dacă lumea e nebună, e și din cauza lui, a altora ca el și a celor care i-au tolerat ani în șir. În mod ciudat, președintele Băsescu a rămas deja în întârziere cu declarația oficială privind poziția României lăsând impresia că a fost luat prin surprindere de schimbarea șefiei plutonului – unde dl Băsescu considera că „decizia nu e la UE ci la NATO“. Iată că a fost la ONU și la UE și nu la NATO așa că România trebuie să-și regleze din mers poziția iar dl Băsescu să iasă din dezacordul cu sine (din 14 martie) când considera că „intervenția militară e riscantă“ iar „opoziția condusă de un fost ministru al lui Gaddafi nu este mai nevinovată“. Și? E treaba Libiei ce face după ce scapă de Gaddafi. Totul e să scape. Nici FSN și Iliescu nu erau credibili ca opoziție la PCR și Ceaușescu dar asta nu înseamnă că dictatorul nu trebuia înlăturat. Datoria României față de propria politică externă este să sprijine aplicarea rezoluției ONU în Libia – mai ales că dl Băsescu recunoștea: „în niciun caz Gaddafi nu mai e o soluție pentru Libia“. Din contra, e o soluție mortală. Căci de n-ar mai Gaddafi, nu s-ar povesti.Tia Serbanescu