Guvernarea Goga-Cuza, o soluție temporară spre dictatură (IV)

În 27 ianuarie 1938, guvernul gogist începea campania electorală și pentru aceasta a luat cåteva măsuri: „agenții Fiscului au primit instrucțiuni să nu mai încaseze la sate nici un fel de biruri. La sate se vor face aprovizionări masive cu porumb, bumbac, petrol, sare, zahăr și făină“. În acest sens, Guvernul mai prevedea ieftinirea sării, a tutunului și a petrolului fără să pună în pericol echilibrul bugetar în pofida faptului că situația economică a Romåniei se afla în pragul dezastrului. În vederea alegerilor, Maniu arăta că „o înțelegere între național-țărăniști și legionari era cea mai potrivită în alegerile comunale și județene cu PTPȚ. Posibila înțelegere între CZ Codreanu și Octavian Goga în vederea participării pe liste comune la alegerile generale din 6 martie 1938, precum și conflictele din campania electorală dintre lăncieri și legionari l-au determinat pe Carol al II-lea să pregătească demiterea guvernului Goga-Cuza după 44 de zile de guvernare. Cădea astfel un guvern marionetă format din oamenii lui Carol al II-lea în timp ce Partidul Național Creștin deținuse cu adevărat doar Ministerul Muncii condus de către Gheorghe Cuza, fiul lui AC Cuza. Calculele lui Carol al II-lea erau să fie date peste cap de către Octavian Goga, care la 9 februarie 1938 fusese pe punctul de a se înțelege cu Corneliu Zelea Codreanu, liderul Mișcării Legionare, pentru a se coaliza în vederea alegerilor din martie 1938 care nu au mai avut loc niciodată.

Amurgul democrației parlamentare…

O analiză obiectivă asupra căderii guvernului gogo-cuzist o relata Ivan Ducic, reprezentantul diplomatic al Iugoslaviei la București, către Milan Stadjanovic, de la MAE Belgrad: „nu există niciun dubiu că nici guvernul lui Goga nu a fost convenabil nici pentru unii, nici pentru alții. Pentru Germania, apărea fără sprijin la Palat și fără sprijin popular; însă și francezii se îndoiau de personalitatea domnului Goga care nu-și ascundea antipatiile față de Franța și care ar fi fost gata să o vireze definitiv către Germania. De fapt, domnul Goga însuși nu știa încotro va porni pentru că depindea de Coroană. Așa se explică discursurile și interviurile lui foarte greu de urmărit, confuze, contradictorii. Împotriva lui Goga erau celelalte puteri politice, apoi Franța și Anglia, Rusia și Cehoslovacia. Partidele politice îl incriminau pe Rege, pe domnul Goga prin memorandumuri speciale pentru orientarea sa internă și externă, iar reprezentanții francezi și englezi prin proteste. Așadar, domnul Goga a primit toate loviturile ca și cånd el însuși, personal și independent, ar fi condus politica guvernului său“. În fond, acest Cabinet nefericit s-a dovedit a fi o soluție oportună în måinile lui Carol al II-lea și al camarilei sale în lupta acestora pentru instaurarea regimului său de autoritate personală prin blocarea ascensiunii curentului gardist și implicit prin scoaterea din schemă a PNȚ-ului, în speță a lui Iuliu Maniu, devenit persoana non-grata la Palat prin atacurile sale îndreptate împotriva camarilei și implicit Magdei Lupescu. „Acest guvern nu era viabil pentru că are trei capete: un capăt este Cuza care este sincer, vrea să-i omoare pe toți evreii; un alt capăt este Goga, el nu poate convinge pe nimeni că este antisemit, al treilea cap este Armand Călinescu amicul…“, concluziona liderul PNȚ, dr. NZ Lupu. În preajma instaurării regimului de autoritate monarhică, partidele politice importante în funcționarea rotativei democrației, PNL și PNȚ se aflau în plin proces de degradare, în timp ce mișcarea gardistă se afla în momentul său de maximă creștere, avånd circa 500.000 de membri după cum declarase la proces, în 24 septembrie 1938, CZ Codreanu. În PNL existau încă tensiuni între bătrånii liberali și georgiștii lui Gheorghe Brătianu, recent fuzionați în timp ce PNȚ-ul se confrunta cu serioase probleme interne ca urmare a trădării grupului centrist, condus de către Armand Călinescu trecut pe față în tabăra carlistă, „trădarea lor fiind că trădarea lui golia, lui Iuda“, după cum avea să afirme Ion Mihalache. Astfel, după 7 ani de la restaurația din iunie 1930, planul lui Carol al II-lea se dovedise un succes prin distrugerea democrației parlamentare și implicit a pilonului PNȚ-PNL și al potențării soluției autoritariste.