România, în vizorul STASI

După consumarea momentului „Primăverii de la Praga“ (august 1968), când statele-satelit ale Moscovei, mai puțin România, au invadat Cehoslovacia în numele solidarității comuniste, poziția „rebelă“ a lui Nicolae Ceaușescu i-a determinat pe oficialii Biroului Politic al PCUS să pregătească o serie de măsuri represive pentru contracararea liderului de la București. În acest sens, în plan informativ, KGB-ul a ordonat serviciilor secrete din statele-satelit să pregătească măsuri contrainformative împotriva României, considerată dușmanul intern din cadrul Cortinei de Fier, precum și-n plan militar, în cadrul Organizației Pactului de la Varșovia (n.r. – OTV), unde România nu a mai avut acces la planurile speciale sovietice de mobilizare în caz de atac al NATO. În chestiunea spionajului STASI (n.r. – serviciul secret al Germaniei Democrate) din România, s-au vehiculat o serie de teorii mai mult sau mai puțin credibile, în lipsa arhivei operative a fostei unități speciale a Direcției Securității Statului anti-STASI, care lasă în ceață anumite operațiuni din anii ‘80. Existența unei minorități germane în Transilvania, precum și politica izolaționistă a regimului ceaușist dintre 1984 și1989, alături de ordinele explicite ale KGB-ului, i-au determinat pe oficialii STASI să intensifice acțiunile operative de pe teritoriul României, fiind interesați de aspecte legate de starea de spirit a cetățenilor români, de dezvoltarea unor ramuri industriale strategice din România, de ierarhia de la vârful Comitetului Central al PCR, precum și de situația etnicilor germani.

Turiștii români și bișnița din Berlinul de Est

În primă instanță, agenții STASI au derulat o serie de operațiuni de acoperire în Berlinul de Est, care vizau racolarea turiștilor români care soseau în Germania Democrată, deoarece rezidența deschisă la București nu era capabilă să obțină informații-cheie din cadrul instituțiilor centrale de la București. În anul 1986, o statistică a Ministerului de Interne al RDG consemna un total de 111.354 de cetățeni români care locuiau temporar pe teritoriul Germaniei Democrate, din care numai 682 erau români. Cei mai mulți dintre aceștia erau căsătoriți cu cetățeni est-germani, în timp ce restul se aflau la muncă, activând în domeniul gastronomiei sau ca artiști plastici. Din documentul publicat de istoricii Stejărel Olaru și Georg Harbstritt în lucrarea „STASI și Securitatea“ (Editura Humanitas, București, 2005) al Direcției a II-a Principale a STASI din noiembrie 1988, rezultă că oficialii serviciului est-german erau preocupați de traficul de frontieră pe care îl făceau românii din Berlinul de Est spre cel de Vest, fiind numai buni de racolat și de trimis înapoi la București. Pe de altă parte, rezidența oficială a STASI de la București trimitea la 5 septembrie 1988 un document-sinteză care privea situația internă a organelor de securitate și a armatei Republicii Socialiste România.

Securitatea și Armata RSR, sub lupa lui Mielcke

Din textul documentului aflăm că: „Organele de securitate ale RSR sunt capabile să asigure o supraveghere de amploare și neîntreruptă a populației, precum și să recunoască la timp posibilele evoluții încordate ale evenimentelor care ar putea duce la schimbarea situației existente (n.r. – a regimului condus de Nicolae și Elena Ceaușescu)“. Practic, cu un an înaintea izbucnirii evenimentelor din decembrie 1989, analiștii STASI aveau date certe despre evoluția regimului și, implicit, a DSS-ului condus de generalul-locotenent Iulian Vlad. „Starea de conștiință în sânul organelor de securitate îi permite conducerii de partid și de stat să se bizuie pe aparatul de securitate apreciat drept loial și de încredere chiar și-n cazul în care situația securității interne ar continua să se agraveze“, arătau oficialii STASI din centrala de la București. În ceea ce privea armata română, agenții securității est-germane considerau că „nu este de așteptat nicio abatere de la această poziție atâta timp cât interesele armatei nu  vor fi prejudiciate substanțial de către regim“.