Zonele marine protejate ale UE: provocarea de a transforma o ambiție în realitate

-Statutul de „zonă marină protejată” nu garantează o protecție eficace.
-Este puțin probabil ca obiectivele ambițioase pe care și le-a asumat UE în ceea ce privește protecția suprafeței sale marine să fie atinse.
-Echilibrul dificil, dar necesar, dintre nevoile de protecție a mediului și impactul socioeconomic nu a fost încă găsit.

Adesea, zonele marine protejate ale UE nu beneficiază de o protecție eficace și este puțin probabil ca UE să își îndeplinească obiectivele de conservare a mediului marin pentru 2030, se arată într-un nou raport al Curții de Conturi Europene. În pofida angajamentelor ambițioase în materie de biodiversitate și a extinderii treptate a rețelei de zone protejate, multe situri nu dispun de măsuri de conservare adecvate și nici de o planificare a adaptării la schimbările climatice. Pe deasupra, raportează probleme legate de personal și de finanțare. Implicarea părților interesate a devenit mai incluzivă, dar rămâne inconsecventă, limitând astfel și mai mult eficacitatea și sustenabilitatea pe termen lung a eforturilor de conservare a mediului marin.

„UE a făcut unele progrese în ceea ce privește desemnarea zonelor marine protejate, dar auditul Curții arată că adevărata provocare constă în trecerea de la desemnare la o protecție efectivă. Transpunerea ambițiilor politice în rezultate tangibile pentru ecosistemele marine va necesita acțiuni mai rapide, măsuri de protecție aplicabile și o rețea mai coerentă care să cuprindă toate mările UE”, a declarat doamna Iliana Ivanova, membră a Curții responsabilă de audit. „Pentru a ne asigura că zonele marine protejate sunt cu adevărat eficace, Comisia Europeană și statele membre trebuie să își unească forțele, precum și să colaboreze cu părțile interesate de la nivel local.”

Auditorii avertizează că este puțin probabil ca UE să își îndeplinească obiectivul pentru 2030 privind protejarea a 30 % din apele marine și protecția strictă a 10 % dintre acestea. În prezent, aproximativ 14 % din apele marine ale UE sunt desemnate ca fiind protejate și mai puțin de 1 % ca fiind strict protejate. Auditorii au constatat, de asemenea, că rețeaua actuală nu funcționează ca un sistem ecologic coerent și că principalele habitate din largul mării și din apele de mare adâncime nu sunt încă protejate în mod corespunzător.

În realitate, simpla desemnare ca zonă marină protejată nu garantează în mod automat o protecție eficace. UE nu are un sistem armonizat de categorii de protecție și de activități corespunzătoare compatibile cu obiectivele sale de conservare. De exemplu, deși pescuitul și alte activități care dăunează fundului mării reprezintă o amenințare majoră la adresa biodiversității marine, auditorii au constatat că restricțiile de pescuit se aplică doar unei mici părți din zonele protejate. Auditorii recunosc complexitatea adoptării unor măsuri de conservare care afectează flotele de pescuit ale mai multor state membre. Totuși, ei fac apel la o cooperare mai strânsă la nivelul UE și la nivel național pentru a transpune eticheta de „zone marine protejate” în măsuri armonizate, concrete și efectiv puse în aplicare. În acest fel, s-ar răspunde și provocărilor legate de finanțare, deoarece o conservare eficace necesită resurse substanțiale și previzibile într-un moment în care fondurile rămân fragmentate între bugetele naționale și diferite instrumente ale UE.

Auditorii avertizează că o implicare insuficientă a părților interesate poate slăbi sustenabilitatea socială, transparența și sprijinul public pentru măsurile de conservare a mediului marin, în special atunci când comunitățile costiere se confruntă cu implicații socioeconomice semnificative. Deși statele membre consultă tot mai mult părțile interesate într-un cadru mai incluziv, ele ar trebui să le ofere celor direct vizate mai multe oportunități de a se face auzite în luarea deciziilor. De asemenea, ar trebui identificate măsuri de atenuare a efectelor socioeconomice negative ale măsurilor de conservare.

Circa 5 milioane km²: aceasta este suprafața marină a UE, mai mare decât suprafața sa terestră. Aproximativ 40 % din populația UE trăiește la mai puțin de 50 km de coastă. UE are patru regiuni marine: Oceanul Atlantic de Nord-Est, Marea Mediterană, Marea Baltică și Marea Neagră. Ele cuprind 3 648 de situri Natura 2000, cu o suprafață de aproximativ 526 000 km², precum și 6 610 zone marine protejate desemnate la nivel național, cu o suprafață de 244 000 km². Mai mult de jumătate din acestea din urmă se suprapun cu situri Natura 2000.