Oana Pellea nu înghite mirosul de teatru

Pentru Oana Pellea, alegerea de a deveni actriță nu i-a aparținut ei, ci destinului. Oana recunoaște că teatrul era o lume pe care o detesta iar mirosul de teatru îi făcea rău. Uitându-se în urmă, Oana crede că această repulsie venea din gelozia față de tatăl ei care, din pricina teatrului, nu prea mai ajungea pe acasă.
Oana spune că după multă vreme de luptă a reușit să scape de sintagma "fata lui Amza", impunându-se în timp prin personalitate și propriul stil de a interpreta un rol. Apoi spune că nu este nici o rușine că în timp a fost nevoită să parcurgă un "drum de umilință", pe care l-a străbătut pentru a ajunge unde este în acest moment. "Actoria nu e o meserie normală, nici azi nu pot spune cu mâna pe suflet că-mi place. Îmi place doar momentul în care sunt pe scenă. Pe scenă trăiești un miracol", spune Oana Pellea. Cât despre existența "vedetelor" în România, aceasta a mărturisit că tatăl ei era o vedetă, dar, în prezent, nu mai există vedete, pentru că nu există sistemul necesar, sunt însă mari actori, foarte talentați. Oana Pellea are o carte de vizită care o recomandă: a câștigat premiul Uniunii Teatrelor din România pentru cea mai bună actriță și (i s-a acordat premiul Fundației Culturale Române pentru Carieră Internațională Remarcabilă). Munca sa cinematografică a inclus filme regizate de Bogdan Dreyer, Alexandru Tatos, Dan Pița, Stere Gulea, Alfonso Cuarun și Oliver Parker. Munca Oanei Pellea în teatru a atras, de asemenea, multă atenție. Performanțele notabile au inclus rolurile Mashei din "Trei surori" a lui Cehov, a lui Lucius din "Iulius Cezar" a lui Shakespeare și a Mariei din "Woyzeck" a lui Georg BŸchner, toate contribuind la câștigarea în 1996 a premiului Teatrului Internațional de Critică pentru Cea mai bună Actriță.