Revoluționarii de carton

Cu toții am asistat ieri, cu uimire, cum o sută-două de așa-ziși revoluționari au blocat pur și simplu șoseaua Kiseleff. Așa au vrut ei, iar jandarmii practic i-au păzit ca nu cumva, Doamne ferește, să li se întâmple ceva rău. În țările civilizate am văzut cu toții că protestatarii fără autorizație sunt practic ridicați pe sus de forțele de ordine, sunt împrăștiați cu tunuri cu apă și nimeni nu se plânge că acolo nu sunt respectate drepturile omului. Ce-i drept, acolo instituțiile statului funcționează, iar drepturile cetățenilor sunt sfinte pentru autorități. Ce s-ar întâmpla în România dacă oricine are o nemulțumire strânge câțiva prieteni și blochează bulevardele? Trecând peste aspectele organizatorice care arată impotența forțelor de ordine, ajungem la aspectul de fond al problemei: așa-zișii revoluționari. La douăzeci de ani de la evenimentele din decembrie ‘89, în România continuă să existe o masă de manevră suficient de mare alcătuită din așa-zișii revoluționari. În vâltoarea anilor ‘90, numai cine n-a avut relații sau bani n-a obținut certificat de revoluționar. Fabrica de certificate coordonată de celebrul Bebe Ivanovici este demnă deja de cărțile de istorie. Așa se face că astăzi au certificat de revoluționar oameni care la revoluție aveau 2-3 ani. Dacă tot a fost ofertă…
Certificatul de revoluționar era în anii ‘90 un soi de „must have“ al zilelor noastre. Dacă erai șmecher sau băiat deștept trebuia obligatoriu să-ți iei unul pentru că îți aducea cu el o serie de avantaje: un venit lunar sigur, care astăzi ajunge la vreo 2.000 de lei, scutiri de taxe și impozite (extrem de benefice pentru afaceriști) și chiar și o bucată de pământ în intravilan. Așa se face că oameni din orașe în care nu s-a întâmplat nimic în decembrie ‘89 ne flutură astăzi certificate de revoluționar și ne râd în nas cu drepturile lor. Și lucrurile astea se întâmplă într-o țară în care deținuții politici primesc niște drepturi mizere comparativ cu anii grei de temniță comunistă. Unde-i dreptatea?