Efectele campaniei negative. Mutatii electorale

De ce în marketingul comercial nu se foloseşte decât foarte rar campania negativă, pe când în marketingul politic este una dintre strategiile preferate? Unul dintre motive ţine de elasticitatea celor două pieţe. În arena comercială, dacă spui de exemplu că producătorul X de televizoare are produse proaste, nimeni nu îţi garantează că cumpărătorii se vor îndrepta către tine şi nu spre concurenţii A, B sau C.

În arena politică însă, unde sunt doar 2-3 partide care se bucură de suficientă notorietate, credibilitate şi care au structura de cadre îndeajuns de solidă pentru a deţine puterea, campania negativă devine extrem de eficientă. Dacă adversarul tău (cazul campaniei din 2004) sau cei doi adversari (situaţia de acum) sunt corupţi, incompetenţi, şamd, înseamnă că, prin comparaţie, tu te poţi poziţiona drept candidatul-soluţie. Desigur, acum simplificăm lucrurile; bunăoară, campania negativă nu înseamnă că alegătorii altuia trec automat în tabăra ta, ci în primul rând demobilizarea acestora (eventual mobilizarea electoratului tău), sau o campanie negativă de amploare poate genera efecte perverse, gen ascensiunea partidelor anti-sistem. Această simplificare este însă, în linii mari, corectă şi are darul de a lumina efectele campaniei negative de acum.

Există o diferenţă majoră a campaniei negative din aceste zile, faţă de aceea din perioada cederistă, din perioada în care PSD deţinea puterea, sau chiar faţă de primii doi ani de guvernare a Alianţei.

Asistăm pentru prima dată la un război total, în care nimeni nu mai este curat, în care toţi politicienii ni se dezvăluie corupţi, incompetenţi, şamd. În trecut, a existat întotdeauna un partid care a reuşit să beneficieze de pe urma campaniei negative (ne referim bineînţeles la partidele care pot deţine puterea, nu la partidele anti-sistem). În 2000 a fost PSD care a jucat cartea -României liniştite-, în 2004 a fost Alianţa care a jucat cartea forţei politice care poate curăţa -sistemul ticăloşit-. În primii doi ani de guvernare, se părea că forţa politică va fi PD (dirijat de Traian Băsescu), singurul partid fără oligarhie. În 2007 însă, premierul a ieşit la contra-atac, arătând convingător cu degetul asupra grupurilor de interese din jurul preşedintelui Traian Băsescu. Ulterior au apărut bileţelul preşedintelui prin care -punea o vorbă bună- pentru ALRO şi anchetele din jurul contractelor pentru asfaltări.

Pentru prima dată din 1990, avem un sistem politic aflat în pragul imploziei, un sistem în care nimeni nu mai joacă după reguli, un fel de iad hobbesian. Cine crede totuşi că sistemul se va autodistruge se înşeală; nimeni (şi mai ales oficialii europeni) nu îşi permit un vid de putere, deci probabil că vom asista la această luptă surdă şi în următorii doi ani (cu anticipate sau nu, deşi mult mai probabil fără). Se înşeală însă şi cei care cred că mai este posibilă pacea. Mai sunt posibile doar armistiţii, dar nici un partid nu îşi va permite să oprească campania negativă, pentru a nu rămâne descoperit.

Efectul major al acestui război total se va resimţi la nivelul electoratului. Se pot intui deja câteva evoluţii majore:

– Demobilizarea electoratului. Este de aşteptat ca prezenţa la vot la alegerile pentru Parlamentul European şi la alegerile generale din 2008 să fie cea mai scăzută din 1990 până acum. Pe termen lung, acest lucru va însemna că politicienii aleşi vor avea o legitimitate redusă, ceea ce se va traduce printr-un dezinteres tot mai mare pentru politică (dacă România va avea o evoluţie economică pozitivă) sau mişcări sociale şi creşterea influenţei partidelor anti-sistem (dacă evoluţia economică va fi sub aşteptări).

– Temele majore de campanie vor pierde teren. În condiţiile în care electoratul va fi mult mai reticient la -jocurile de imagine-, politicienii nu vor mai putea juca nici rolul lui Vodă Cuza, nici nu vor mai lansa concepte de imagine majore, cum a fost cazul luptei împotriva -sistemului ticăloşit-. Cel mai important perdant pare a fi Traian Băsescu, maestrul acestor artificii de imagine.

– Fluidizarea electoratului. Partidelor le va fi din ce în ce mai dificil să îşi promoveze imaginea în jurul unor concepte ideologice, programatice. Pentru un simplu alegător, PD, PNL şi PSD vor fi asociate în primul rând cu -scandalul politic- şi de abia apoi cu o serie de valori specifice fiecărui partid. În acest caz, cele mai avantajate partide par a fi PNL şi PSD, adică partide care şi-au conservat un nucleu electorat solid. Cel mai dezavantajat va fi PD, căruia îi va fi foarte dificil să îşi promoveze doctrina -populară-.

– Traian Băsescu îşi va accentua ofensiva pentru a câştiga electoratul PSD. Orice politician este creaţia unei epoci, iar Traian Băsescu este creaţia tranziţiei post-revoluţionare. Faptul că Traian Băsescu nu se poate adapta la un alt mod de a face politică o dovedesc ultimii doi ani, în care, ajuns la butoanele de comandă, a făcut ce a ştiut el cel mai bine, şi-a dinamitat adversarii politici. În aceste condiţii, Traian Băsescu se va îndrepta din ce în ce mai mult, în următorii ani, spre electoratul care mai percutează la acest mod de a face politică, adică la electoratul mai puţin cultivat al PSD. Rămâne de văzut cum vor reuşi social-democraţii să reziste la această ofensivă.

În următorii doi ani vom trăi probabil ultimul mare hop al tranziţiei. Momentan, strategiile partidelor nu par a fi îndreptate însă spre scopul de a trece victorioase acest hop, ci doar spre a limita pierderile. Iar atât timp cât nu vor înţelege mutaţiile de la nivelul electoratului, lucrurile nu se vor schimba. Bogdan Dospinescu