Tariceanu, un boxeur care s-a trezit din pumni

Scandalul bileţelului, aruncat în presă de fosta consilieră prezidenţială şi actuala secretară generală pe probleme europene a PD-ului, Elena Udrea, şi-a avut săptămâna trecută momentul de vârf. Ceea ce se dorea lovitura de graţie aplicată premierului Tăriceanu a avut un efect contrar. Nu numai că preşedintele Băsescu a fost criticat şi i s-a pus eticheta, oare pentru a câta oară, de cabotin în faţa mass-media, dar Călin Popescu Tăriceanu, probabil sătul de câţi pumni a încasat, a ieşit la atac.

Decizia premierului de a răspunde atacurilor preşedintelui cu acuzaţii către apropiaţii Cotrocenilor nu era previzibilă. Ba chiar din contră. Atunci când secretarul general al Guvernului, Radu Stroe, vorbea despre posibilitatea contestării veridicităţii unui asemenea document, se părea că Tăriceanu va fi din nou în defensivă, încercând să protejeze o redută, un guvern cu membri ai PNL, fără a conştientiza realitatea obiectivă. Acelaşi Radu Stroe a fost personajul principal şi în acţiunea -contrabileţelul-. Atunci se părea că Tăriceanu va ataca pe flancuri, folosindu-se de liderii secunzi ai PNL-ului pentru a-l contracara pe preşedinte. Nici acest lucru nu s-a întâmplat, premierul a ieşit la atac după prezentarea biletului de Traian Băsescu cu o memorie mult mai clară şi cu dorinţa de a se folosi de respectiva memorie. Dintr-o dată, premierul a simţit nevoia să dea în vileag grupurile de interese prezidenţiale, omniprezente în presa independentă, dar bagatelizate de nesusţinerea efectivă a acelor puncte de vedere de către o forţă politică contrară lui Traian Băsescu.

Contraatacul lui Tăriceanu, dacă l-am analiza prin prisma a ce ar trebui să facă sau nu un politician de calibru, ar putea fi considerat ca unul de un nivel slab. Practic, un om care deţine o funcţie atât de importantă nu ar trebui să se angreneze într-un joc al schimburilor de replici acide, cu un personaj secundar din cealaltă tabără, aşa cum este Elena Udrea. Din punct de vedere imagologic însă, atacul este transformat într-o lovitură puternică chiar de preşedinte, prin potenţarea şi vizibilizarea permanentă a fostei consiliere prezidenţiale. Din acest moment lucrurile sunt clare: ruptura dintre preşedinte şi premier este evidentă şi asperităţile, despre care se vorbea în trecut că ar trebui netezite, s-au transformat în falii uriaşe. Practic, Tăriceanu a acceptat să intre în ringul pe care stăpân era Băsescu. Dar cum aici nu este vorba de un război al orgoliilor, ci despre un război al supravieţuirii politice a unei tabere şi, în cel mai rău caz, un război al unor grupuri de interese parazitare asupra a două dintre cele mai importante instituţii ale statului de drept, trebuie spus că şi Tăriceanu are o şansă.

Am atras atenţia pe această pagină, asupra unui proiect politic interesant propus de vinovatul de serviciu din tabăra liberală, Dinu Patriciu. Parteneriatul sau pactul cu diavolul, aşa cum a fost numit el, era o coaliţie de guvernământ PNL-PSD. Acum, lucrurile sunt schimbate şi probabil, se poate ajunge la susţinerea unui guven minoritar PNL de către PSD. Împărtăşesc într-o bună măsură, părerea lui Sorin Roşca Stănescu, conform căreia o asemenea stare de fapt ar aduce câştigarea alegerilor parlamentare de către PSD, dacă acestea se vor desfăşura la termen. Şi cum Mircea Geoană, aşa cum spunea şi Ion Iliescu a evoluat destul de mult, probabil că dezvoltarea ulterioară a PSD-ului va fi una favorabilă. Tocmai prin această criză ne dăm seama că PSD-ul este încă principala forţă politică din România. În cazul adeveririi scenariului pe care îl propunem, PSD-ul s-ar lupta din punct de vedere imagologic, cu o alianţă (PD-PLD) din -opoziţie-. Paradoxal, aceasta nu poate să dea jos guvernul şi nici nu poate să-l critice pe preşedintele statului – elemente esenţiale în jocul politic specific opoziţiei. PD-PLD ar rămâne în zona gri şi n-ar avea ce să facă, decât să scadă din punctul de vedere al susţinerii electorale.

Dar, pentru că articolul îl are ca element central pe premierul Tăriceanu, putem trage concluzia că acesta începe să devină un candidat cu şanse la hegemonia pe scena actorilor politici individuali. Pentru că e greu de crezut că Tăriceanu va mai deţine şi după alegerile la termen funcţia de prim-ministru, putem să punem pariu că el va fi candidatul liberalilor la alegerile prezidenţiale din 2009.

Cristian Călugăru