Un biletel cat un sistem

România începutului de eră europeană e o ţară mică, cu toate că e printre -cele mari- ale Uniunii. O ţară în care nu e nevoie să se întâmple lucruri mari ca să explodeze pe faţa cetăţeanului mirarea faţă de cei trimişi să-l reprezinte. E suficient un bileţel, nici măcar un bilet, un bileţel, ca un ventil de bicicletă, ca tot ce era umflat să se fâsâie imediat.

Momentul -bileţelului- e scandalos mai ales prin – în cele din urmă – nimicnicia lui şi a celor care îl folosesc în lupta politică. Iar presa, ce să facă şi ea, draga de ea, decât să transforme un simplu prezervativ într-un adevărat zeppelin. Multe fost-au scandalurile de la începutul noului ciclu electoral şi până la apariţia ţăţoasă (de la ţaţă, nu de la…) a Elenei Udrea în rolul Caţavencului. Dar nici unul nu a reuşit să aibă rezultate atât de dramatice ca acela, în fond, inofensiv de acum. Pentru că, de fapt, nu am aflat nimic nou. Că Băsescu atacă numai pe la spate, că premierul e ostatic, de bună voie, unor oameni de afaceri? Asta se ştia. Ce a adus nou, pare să fie mai curând încălcarea regulilor democraţiilor consolidate, în care toate aceste lucruri, deşi se ştiu, nu se spun. Sau, în orice caz, se spun de către alţii, nu chiar de către cei implicaţi.

În faţa unei asemenea zguduiri, a părut chiar normal ca întreaga clasă politică să ia foc. Unii, pentru că premierul a scris un asemenea bileţel (de parcă nu ar fi scris, fiecare, la rândul lui, bileţele, ca tot omul, o poezie), alţii că Băsescu l-a făcut public (pentru a mai îndulci pastila se adaugă -de-abia acum- – ceea ce e mai puţin relevant). Dar, cu toate că s-a tot făcut, comparaţia cu piesa lui Caragiale se impune. O fi Caţavencu jigodie, dar Dandanache e şi mai şi: are şi Băsescu la activ un bileţel, un răvaş compromiţător. Acum, la drept vorbind, sunt convins că fiecare e cu bileţelul lui, cum am mai spus. C-aşa-i în politică, naiv cel ce nu ştie, ipocrit cel ce nu recunoaşte.

Reacţiile nu puteau întârzia. Se cere suspendarea lui Băsescu şi demisia premierului.

PSD dixit! Apar, imediat, şi două tabere de chibiţi. Unii spun că nu se face să te dai aşa brutal la preşedinte, mai ales că e poporul cu el. Alţii că ba da!, se face şi se impune. Dar aceştia din urmă se împart, şi ei, în două tabere: unii care cred că demersul e sortit eşecului, alţii care îl cred posibil. Numele celor care sunt de-o parte şi de alta a acestei dispute mai că nu contează, atâta timp cât, repet, nu s-a petrecut nimic deosebit, doar s-a scos la suprafaţă ceva ştiut de toată lumea.

Cel mai interesant este însă aplombul cu care ortacii preşedintelui se arată surprinşi de întorsătura pe care a luat-o evenimentul. Nu a sărit lumea în sus când s-a dezvăluit afacerea cu casa din Mihăileanu, nu a sărit când s-a pus pe raft dosarul Flota, nu a sărit în atâtea şi atâtea împrejurări şi s-au găsit tocmai acum, când Băsescu credea că dă o lovitură grea premierului.

Nu ştim la ce alt tip de reacţie se aştepta Băsescu, nu ştim cam ce îşi închipuia el că o să iasă din toată această melodramă jucată public, ce ar fi presupus el că vor face duşmanii sau adversarii săi, dar înţelegem perfect efectul scandalului, indiferent de deznodământul lui: aşa ceva nu se face!

Case suspecte au cu toţii, câte-un dosar uitat sau în construcţie, la fel, dar să încalci -omerta- politică, ăsta e curat semn de nebunie şi de subminare a democraţiei. Şi nu o spunem cu ironie. De aceea nici cancelariile occidentale nu s-au arătat impresionate de scandalurile anterioare, de comportamentul mitocănesc al unui preşedinte de stat candidat la aderare, de joaca de-a reforma justiţiei, de indeciziile premierului etc. Astea merg, face parte din jocul democratic, le-au mai văzut şi pe la ei, într-o măsură sau alta. Dar -să dai din casă-? România devine posibil neguvernabilă în atari condiţii.

Un întreg edificiu se poate surpa cu asemenea ieşiri. Nu ştiu miniştrii că sunt ascultaţi? O ştiu şi când nu sunt, altminteri sunt total inapţi pentru post. Dar să foloseşti public rezultatele ascultării, e deja prea mult. Să nu se înţeleagă de aici că Băsescu e vreun spărgător revoluţionar de canoane – cum lasă să se înţeleagă cei ce-i suflă în vele – că a pornit vreo luptă decisivă cu forţele răului, ci doar că îi lipsesc facultăţile mintal democratice şi încearcă să-şi protejeze afacerile cu procedee demult dezavuate în rafinatele şi consolidatele democraţii occidentale.

Va avea succes coaliţia anti-Băsescu? Pentru români, oricât ar părea de paradoxal, asta contează mai puţin. Important e că toată lumea face ce trebuie să facă pentru salvarea spiritului democraţiei. Opoziţia, atât de firavă în celelalte cazuri, a luat singura poziţie posibilă şi a calculat mai puţin ce poate să facă şi mai mult ce trebuie să facă. Măcar acesta ar putea fi un semn de însănătoşire a debilei noastre democraţii. Cineva spunea ca România va fi mântuită când fiecare român va face ce trebuie să facă, fără să-l intereseze ce fac sau ce spun ceilalţi. Fără să ne închipuim că vom ajunge acolo, e un semn bun că măcar unii fac ce trebuie să facă, chiar dacă o fac numai în văzul lumii. Mircea Gherboveţ