Un Congres fara surprize

Congresul PNL, în ciuda atacurilor care l-au precedat a fost extrem de previzibil. Declanşat în mod artificial, înainte de termen, era evident că scopul său a fost de eradicare a cauzelor care l-au generat: războiul intern din PNL care a culminat cu excluderea din partid a platformiştilor. Care a fost obiectivul acestui congres? Evident, reconfirmarea lui Călin Popescu Tăriceanu ca lider necontestat al partidului. Atributul incontestabilităţii era atât de important, încât Tăriceanu a fost lăsat să alerge de unul singur în cursa pentru preşedinţia partidului, pentru a arăta că nimeni nu îndrăzneşte să se măsoare cu el (candidatura tulceanului Gheorghe Ţurlică a fost primită de liberali cu maximă ostilitate).

Raportat la motivaţia acestei organizării acestui eveniment, se poate spune că obiectivele Congresului au fost atinse: a fost marcată încheierea luptei dintre liberali şi platformişti, gruparea Tăriceanu-Patriciu şi-a asigurat victoria internă asupra grupării Stoica-Stolojan, a fost oprit (cel puţin pentru moment) exodul parlamentarilor liberali către PLD. În fine, un obiectiv mai puţin sesizat de presă a fost o apropiere de Tăriceanu a unor voci insolite, ca să nu spunem critice, din PNL. Prin oferirea unor funcţii importante în conducerea partidului lui Ludovic Orban, Crin Antonescu sau Noricăi Nicolai, preşedintele PNL şi-a alăturat câţiva oameni de calibru din interior.

În faţa -unităţii de monolit- a partidului, atacurile adversarilor externi nu au şanse. Aici stă importanţa acestui congres. Dar nu poate fi ignorată însemnătatea pentru acest eveniment, a atacurilor care l-au precedat. Începând cu ofensiva împotriva miniştrilor PNL care au fost incluşi în comisiile de privatizare pentru a primi îndemnizaţii uriaşe, şi continuând cu conflictul Tăriceanu-Macovei şi cu hărţuirile PLD, atacurile au atins punctul culminant chiar în ajunul Congresului, odată cu -bileţelul- Elenei Udrea. Sub tunurile adversarilor politici, Călin Popescu Tăriceanu avea nevoie stringentă de confirmarea internă. Acest lucru s-a văzut şi în discursul său de la congres care s-a concentrat pe mesaje de îmbărbătare a PNL şi pe atacul direct la adresa trădătorilor Stoica şi Stolojan care -voiau să ne turnăm cenuşă în cap şi să ne închinăm la alt partid-. Poate că tocmai aceste atacuri concertate au făcut ca acest congres să se focalizeze pe persoane şi nu pe ideologie sau doctrină. Călin Popescu Tăriceanu a simţit că identitatea politică a PNL nu mai este în pericol, de vreme ce apropierea dintre PLD şi PD este tot mai evidentă. În altă ordine de idei, se pare că platformiştii au înţeles că nu vor avea de câştigat prea mult din revendicarea doctrinei liberale, aşa că s-au repoziţionat, încercând să îşi construiască propria identitate politică.

Pe de altă parte, Tăriceanu a evitat în discursul său, să atace PD-ul, în schimb l-a atacat dur pe Traian Băsescu. Care ar fi raţiunea acestei -politici cordiale- faţă de PD? Evident aceea că PNL-ul lui Tăriceanu nu are nici un interes ca Alianţa să se destrame. Tăriceanu îşi dă seama că o astfel de ruptură ar avantaja PLD, care ar putea înlocui PNL-ul ca partener de alianţă. Prudenţa maximă faţă de o eventuală iritare a PD a reieşit şi din evitarea atacării temei alegerilor pentru Parlamentul European şi a chestiunii listelor (comune sau separate) pentru aceste alegeri. Atacarea lui Traian Băsescu (şi nu a democraţilor), pe lângă faptul că minimalizează importanţa PD în acest conflict, ţine de o logică simplă: PD este un partid-marionetă, deci nu el trebuie atacat, ci acela care îl manevrează. În concluzie, Congresul PNL a marcat intrarea într-o nouă etapă a relaţiei cu PD şi a conflictului dintre Palate. Dar Tăriceanu are şi alte motive să fie furios pe Băsescu. În spatele tunurilor îndreptate împotriva premierului, Băsescu a putut manevra în linişte alegerile de la şefia CSM. Printr-o manevră de intimidare extrem de abilă, Băsescu şi-a numit un om de încredere în fruntea magistraţilor, rezolvând astfel conflictul dintre CSM şi Ministerul Justiţiei. O altă piedică a fost înlăturată. Şi asta nu e tot. Desfăşurarea de forţe împotriva premierului a făcut ca o mişcare importantă a lui Băsescu să treacă aproape neobservată.

Numirea lui Codruţ Olaru la şefia DIICOT a adăugat veriga lipsă a -frăţiei serviciilor-, ceea ce-l confirmă pe Traian Băsescu ca stăpân absolut al justiţiei, armatei şi serviciilor secrete. În aceste condiţii, atacul lui Tăriceanu la adresa serviciilor nu mai e întâmplător, iar mica indiscreţie a lui Cristian Diaconescu (-Se pare că aştia i-au făcut dosar lui Tăriceanu…-) ar trebui luată în consideraţie. Claudia Robe