Festivitățile prilejuite de Ziua Națională ni l-au adus,
pe micile ecrane, încă odată, pe Constantin Bălăceanu-Stolnici, care ne-a vorbit competent și moralizator despre personalitățile politice ale României interbelice. Iar zilele trecute „Centrul Internațional Antidrog și al Drepturilor Omului” al cărui președinte este același boier Stolnici a emis un comunicat privitor la legalitatea unor afirmații privitoare la modul în care Olanda a rezolvat sau nu problema consumului de droguri, subliniind că ”Țara lalelelor” nu a legalizat consumul de droguri ci a dezincriminat consumul de marijuana, ca și cum n-ar fi același lucru . Două ocazii în care dl. Stolnici, ni s-a prezentat, așa cum o face de două decenii încoace, ca un mare apărător al legalității, „gardian” al tradițiilor noastre , cel puțin în ceea ce privește caracterul și moralitatea. Propria sa istorie și trecutul de turnător la Securitate ar trebui, totuși, să-l oblige la o minimă reținere atunci când perorează despre moralitate, legalitate etc .
Un turnător coborât din istorie
Lumea științifică din vremea regimului comunist îl cunoștea sub numele de Bălăceanu Constantin. Tov. Bălăceanu Constantin. Un tovarăș deosebit: medic neurolog și om de știință de o incontestabilă valoare, specializat în domenii de vârf, precum neuropsihologia și neurocibernetica. Etapa „tovărășească” a vieții sale a durat până în decembrie 1989. Imediat după Revoluție, „tovarășul” s-a preschimbat în „domn”. Domn care, amintindu-și că este urmașul unei vechi familii nobiliare, și-a lungit numele precum boierii de viță nobilă zicându-și, de atunci și până acum, Constantin Bălăceanu-Stolnici. Apoi, în anii care au urmat, venerabilul Stolnici a devenit, cu de la sine putere, dar și cu acordul nostru tacit, un soi de „ambasador” al „Micului Paris” în decăzuta lume a zilelor nostre, un mentor spiritual care vrea să ne învețe subtila „politichie” de rang înalt. Dar și regulile vetuste ale eleganței din „lumea bună” de altă dată. Scrie cărți, publică articole, își plimbă pe micile ecrane figura înnobilată de seninătatea unei senectuți demne, neuzată de neputințe fizice. O voce plăcută care, graseind elegant, boierește, ne vorbește despre orice: de la viața politică interbelică, la apusa frumusețe a sărbătorilor de iarnă din vremurile trecute. Auzindu-l, aproape că-ți vine să-l consideri, cu tot respectul cuvenit vârstei sale, varianta masculină, ce-i drept cu mult mai elegantă, a coanei Monica Tatoiu cea pricepută și ea în toate cele.
Foarte mult timp, această imagine seniorală a venerabilului Bălăceanu-Stolnici a fost singura accesibilă. Acum câțiva ani, admiratorii săi au fost loviți, ca de un fulger năprasnic, de o veste, apărută mai întâi ca un zvon: Constantin Bălăceanu-Stolnici a colaborat cu Securitatea. Ulterior, acest zvon a fost confirmat, oficial, de CNSAS. Care a anunțat oficial: „Domnul Constantin Bălăceanu –Stolnici, fiul lui Grigore și Lucia-?ê?£tefania, născut pe 7.07.1923, în București, a fost colaborator al poliției politice comuniste. Decizia nr. 2371/28.08.2007 a rămas definitivă și irevocabilă prin necontestare.” O decizie neașteptată pentru noi, cei care ascultasem, cu gura căscată, vorbele meșteșugite cu care venerabilul senior ne tot amețise timp de două decenii. Dar abia acum, când răsfoim paginile explicative ale deciziei aflăm că, în spatele ei, se ascunde o hazna mai puturoasă decât o latrină de mahala. O hazna pe care venerabilul Constantin Bălăceanu- Stolnici a târât-o după el, decenii la rând, „cocoașă” invizibilă despre care a știut doar el și ofițerii de securitate care l-au avut sub control.
Boier Bălăceanu, aspirant la „dregătoria” de turnător
„Tov. Bălăceanu Constantin” a intrat în atenția organelor de Securitate cu mult timp în urmă. Cam de prin ultimele luni de viață ale lui Gheorghe Gheorghiu Dej, pe vremea când țara noastră se numea Republica Populară Română. Fapt confirmat de unul dintre cele mai vechi documente de arhivă privitoare la venerabilul senior. Concret, este vorba despre un „Raport cu propuneri de a se aproba contactarea lui Bălăceanu Constantin, punctat candidat la recrutare în problema «foști exploatatori»”. Document care menționează: „La data de 1.12.1964 a fost luat în studiu și verificare în vederea recrutării ca agent al organelor de securitate în problema „foști exploatatori”, numitul Bălăceanu Constantin. Recrutarea lui ca agent al organelor noastre s-a hotărât a se face pe bază de sentimente patriotice, prin metoda atragerii treptate la colaborare. (…) În raport de felul cum se va prezenta candidatul vom căuta extinderea discuțiilor și asupra relațiilor sale cu diferite persoane plecate în străinătate, cu persoane care au făcut politică liberală”. Iar concluzia a fost : ”Propunem a se aproba contactarea lui Bălăceanu Constantin, punctat candidat la recrutarea ca agent al organelor noastre de securitate”. Cu siguranță că potențialul candidat Bălăceanu s-a „prezentat” corespunzător . Intuind în el o „sursă” cu mare potențial informativ „organul” l-a lucrat pe omul nostru domol, fără grabă. Astfel că următorul pas a fost făcut abia în primăvara anului următor. Pas reținut de securitate: „Raport privind contactarea lui Bălăceanu Constantin din 27.04.1965: În baza aprobării primite din partea conducerii partidului, la data de 26.04.1965, s-a trecut la contactarea numitului Bălăceanu Constantin. Pretextul contactării a fost acela de a discuta activitatea sa pe tărâm științific/…/ Extinzând sfera discuțiilor, datorită condițiilor favorabile create de obiectiv, a fost întrebat despre persoanele din străinătate care s-au interesat de lucrările sale”. A doua întâlnire a „obiectivului” Bălăceanu a avut loc o lună mai târziu, când un securist a înaintat șefilor un „Raport privind a doua contactare a numitului Bălăceanu Constantin, candidat la recrutare, din 3.05.1965”. Întrevedere în care, după reluarea discuției referitoare la activitatea științifică a viitoarei „surse” s-a trecut la lucruri cu adevărat serioase. Întrebat de securist ce fii de foști moșieri cunoaște, Bălăceanu a dat o listă întreagă de nume, dintre care unele aparținând unor prieteni sau cunoscuți apropiați. Expresia „condițiilor favorabile create de obiectiv” din primul raport ascundea, de fapt, manifestarea disponibilității „colaboraționiste” a „candidatului”. Disponibilitate care nu a rămas, bineînțeles, fără urmări. „Raport privind felul cum a decurs recrutarea ca agent, din 3.06.1965, aprobat la 7.06.1965”, menționează că: „După obținerea aprobării din partea conducerii direcției, în ziua de 2.06.1965, s-a luat legătura cu Bălăceanu Constantin (conform înțelegerii prealabile) și a fost invitat la casa de recrutări „Dâmbovița”, unde s-a procedat la recrutarea sa ca agent al organelor noastre. În cadrul recrutării s-a discutat inițial despre situația serviciului său, legat de susținerea, în zilele care au trecut, a examenului de medic primar, examen pe care l-a luat prin obținerea notei celei mai mari. În continuarea discuțiilor s-a arătat că organele noastre apreciază poziția pozitivă pe care a adoptat-o pe parcursul anilor, față de regimul nostru și munca sa creatoare pe tărâmul științelor medicale. De asemenea a fost scoasă în evidență și apreciată bunăvoința și interesul său de a ne sprijini. S-a arătat dispus să sprijine organele noastre prin posibilitățile pe care le are menționând că va prezenta numai realitatea”. Odată lucrurile puse la punct, ca orice om de onoare, Bălăceanu C. s-a angajat în fața noilor săi șefi că, la următoarea întâlnire va prezenta note despre un fost membru al „Tineretului Național Liberal” care îi era prieten de familie, precum și a unui „fost moșier și deputat PNȚ” care, în acea perioadă îi era pacient. Superb! Mare boier, mare caracter! Să-ți torni la Secu rudele sau prietenii de familie este deja greu de acceptat. Dar ca tu, medic, să-ți vinzi pacienții care ți-au acordat încrederea, este monstruos. „Raportul” menționează că noul informator a primit un nume conspirativ: „Referitor la informații, s-a convenit ca acestea să fie redate sub formă de note pe care să le semneze cu numele de «Ionescu Paul»”. Aceea a fost și clipa în care nevolnicul urmaș al glorioasei stirpe a Bălăcenilor s-a lepădat de bună voie de sângele său albastru, în locul căruia a lăsat să-i curgă prin vine apa chioară a unui „Ionescu” plebeu, banal turnător la Securitatea roșie.
„Turnător” fără frontiere
Chiar dacă, decenii la rând, a dat dovadă de o lipsă de caracter specifică mai curând servitorilor, „tov. Bălăceanu Constantin” provenea, totuși, dintr-o familie boierească, legată de lumea bună interbelică. Familie care, în mod neașteptat pentru acele vremuri cumplite, a cam fost ocolită de teroarea de la începuturile evului comunist. Restul protipendadei , în marea sa majoritate, trecuse deja prin pușcăriile bolșevice. Iar o bună parte a ei își lăsase oasele acolo, risipite de la Canal până la Gherla, Aiud, Pitești, Sighet sau Râmnicul Sărat. Cei mai viguroși dintre foștii potentați interbelici, cei care apucaseră să scape cu zile din acel infern își reluaseră, de bine, de rău, o viață pe care și-o doreau normală. Dar, indiferent cât de bătrâni sau de bolnavi ar fi fost, regimul comunist tot se temea de ei. ?ê?£i își dorea să știe absolut tot ce fac. Aici a fost, inițial, câmpul de luptă pe care a acționat, turnătorul „Ionescu Paul”, alias Bălăceanu Constantin. Căci, la începuturile carierei de „agent informator” sau mai corect spus de „ciripitor” la securitatea comunistă, seniorul Bălăceanu a turnat, doar aici, pe lângă casă, la nivel local. O altă parte a supraviețuitorilor vechii protipendade, cei mai norocoși, apucaseră, într-un fel sau altul să fugă în străinătate. De aceștia se temeau, cel mai mult, comuniștii de la București. Iar această teamă paranoică s-a pliat pe structura personalității Bălăceanului. De fapt , i s-a potrivit mănușă, pentru că adevărata lui vocație era cea de „agent extern”, infiltrat pe lângă cei mai importanți reprezentanți ai exilului românesc. Iar asta a fost posibil pentru că, spre deosebire de restul românilor, tov. Bălăceanu s-a plimbat pe unde a vrut el, mai ales prin țări din putredul Occident capitalist. Acum, nu este prea clar dacă el a turnat la Securitate ca să i se dea voie să iasă peste graniță sau dacă i s-a dat voie să se plimbe pe unde i-a dorit sufletul doar ca să-i poată spiona și turna pe românii care își duceau zilele în ,,lumea liberă”. Probabil că ambele variantele sunt la fel de valabile. De fapt nici securiștii nu erau chiar niște naivi. Dacă la început hotărâseră că recrutarea se va face „pe bază de sentimente patriotice”, în 1982, situația era clară pentru toată lumea. Într-o „Notă de analiză a informatorului”, cel care-l avea sub control menționează: „Din analiza muncii informatorului cu organele de securitate am desprins că este valoros prin informațiile pe care le furnizează. În ceea ce privește atașamentul față de noi apreciez că o face din interes, pentru facilitarea plecării în străinătate și pentru apărarea postului de conducere în institutul unde lucrează”. Astfel se face că, acum, venerabilul senior nu-și poate justifica mișelia nici măcar prin invocarea cine știe căror idealuri patriotice. Nu, el a fost doar un oportunist ordinar, gata să calce în picioare orice și pe oricine, doar ca să-și vadă ambițiile împlinite.
Vasile Surcel
În ziarul nostru de mâine vă vom prezenta „Saga turnătorului Bălăceanu”, așa cum a fost ea păstrată în arhivele Securității.
