Chipul veneric al „Micului Paris”

Păstrată fidel în nostalgia amintirilor idealizate, icoana vechiului București ne aduce în minte doar fața sa luminoasă, amestec subtil de frumusețe, trai bun și eleganță, rafinament și bun-gust, că doar de, aici era „Micul Paris”. Dar, dacă privim doar la această imagine idilică, ne condamnăm să vedem doar o jumătate de adevăr. ?ê?£i asta pentru că „Micul Paris” avea și o față întunecată: mizeria mahalalelor. O lume dură, în care-și făceau veacul tot soiul de hoți șmecheriți și curve de proastă calitate, unde legea era făcută de cuțitul care sărea iute-iute din teacă iar orice plimbare nocturnă se putea  preschimba, rapid, într-un sport extrem care nu-ți oferea nici o garanție de  supraviețuire. Două fețe ale uneia și aceleiași lumi, două fețe care deși păreau total diferite, se închinau unuia și aceluiași „stăpân” atotputernic: Sexul. Da, iubirea care era, și ea, un zeu cu două fețe. Una era cea cântată în vorbe meșteșugite, în care femeia iubită era o ciudățenie a lumii, un „demon divin ” cu trup „de șarpe felin”. Aiureală în care „amorezul”, lovit   năprasnic de bezna minții, chiar ajungea să creadă. Dar, dacă avea un dram de noroc, până la urmă, scăpa cu bine. Dacă nu avea, ghinionistul făcea cunoștiință cu cealaltă „față” a iubirii. Cu fața ei patologică pe care lăutarii o cântau, golănește, prin crâșmele de mahala: „M-ai făcut din om, neom/ Când mă p…ș mă țin de pom”. Da, exact aceea:  hidoasa „față” bolnavă a „zeului Eros”. O față atât de extinsă încât, dacă e să o privim cu sinceritate, îi putem spune, fără să greșim, fața venerică a „Micului Paris”.

În rând cu restul lumii

În plină perioadă interbelică, Bucureștiul devenise, ca orice capitală care se respectă, un oraș cosmopolit, în care oamenii plecau și veneau cu toate ale lor, cu bune și cu rele. Iar printre cele „rele”, indiferent dacă noi cei de acum vrem sau nu vrem să acceptăm, s-au numărat și bolile venerice.     Românii se laudă, și nu de ieri, de azi, că ar fi un popor de „iubăreți”. Așa o fi. Dar tot românii mai au un proverb care spune că „doar cine nu muncește nu greșește”. Din păcate, pentru cei care „muncesc” pe „moșia” lui Eros, greșala poartă un singur nume: bolile venerice. Sau „bolile lumești”, după cum li se spunea pe vremuri. Socotite contabilicește, strict numeric, acestea păreau a fi mai puține decât cele din zilele noastre. Dar, pe atunci, în lipsa antibioticelor și a altor medicamente specifice, „bolile lumești”, evoluau galopant și se preschimbau în maladii fatale, care îl  scotea, uneori definitiv, din viața socială pe nefericitul care se procopseau cu vreuna dintre ele. Acum, cele mai cumplite dintre acelea sunt mult mai ușor tratabile. Dar asta n-a prea îmbunătățit situația: după doar câteva decenii de „acalmie”, panoplia patologiei venerice s-a îmbogățit cu alte boli, din ce în ce mai cumplite. Care era situația în această privință pe la mijlocul secolului trecut? Urâtă, la fel de urâtă ca cea din zilele noastre. Astăzi, cea mai cumplită dintre maladiile „cu transmisie sexuală” este, desigur, HIV-SIDA. În perioada interbelică, pe vremea „Micului Paris”, cea mai cumplită boală venerică a fost sifilisul. O boală gravă care evolua lent, ani și ani la rând. Timp, în care bolnavul era contagios și transmitea nenorocirea tuturor partenerilor săi sexuali. Legenda spune că sifilsul ar fi fost adus de marinarii lui Columb, tocmai din nou descoperita Americă. Alte variante spun că din contră, adus de marinarii europeni, sifilisul a contribuit la decimarea populațiilor amerindiene. Cert este un lucru, câteva secole la rând, sifilisul a lovit toată Europa unde, la un moment dat, luase proporțiile unei epidemii. La fel ca și ciuma, lovea democratic, fără să aleagă, de la slugi și țărani simpli până la capete încoronate. În Evul mediu, pe la noi i se spunea ,,boala frâncească,, ori, în varianta ardelenească „sfranț”. Secole la rând s-a crezut că poate fi tratat cu diverși compuși chimici pe bază de  mercur, leacuri care, adeseori omorau pacientul cu mult înainte ca boala să apuce să-l răpună. Apoi, în primele decenii ale seclului XX, cam de prin 1910, în tratarea sifilisului s-au folosit medi­camente bazate pe arsenic și bismut. Dar și în acele condiții procentul de vindecare era deosebit de mic. Până la urmă, sifilisului i s-a venit totuși de hac. Dar asta s-a întâmplat mai târziu, după inventarea antibioticelor.     Cum se trata „boala frâncească” pe meleagurile noastre? La fel ca în restul Europei: cu mercur. Erau tot soiul de leacuri, care în locul promisei vindecări le aduceau pacienților un alt pocinog. Pe la noi, bărbații erau foarte mândrii de bărbile și mustățile lor, pe care și le aranjau după canoanele modei. Din păcate pentru bolnavul care apela la tratamentul pe bază de mercur, primul și de obicei singurul efect obținut era pierderea treptată a virilei podoabe faciale. Iar pe atunci, asta chiar că era o pagubă ireparabilă pe care, probabil că doar chinurile bolnavului ajuns în fazele avansate ale maladiei o mai depășea în gravitate.

Dacă în perioada interbelică sifilisul era „generalul” suprem al oștirii venerice, imediat sub el pe scara ierarhiei patologice se situa gonoreea cunoscută și sub numele de blenoragie. Pe atunci, fără a avea efectele devastatoare ale sifilisului, aceasta din urmă era totuși, foarte periculoasă. Acum este o maladie oarecum banală, pe care medicamentele moderne o vindecă, lejer, în 2-3 săptămâni.  Cu totul alta era situația în vremea „Micului Paris”, înainte de inventarea antibioticelor. Pe atunci, singurul remediu „oficial” era permanganatul de potasiu, pompat în uretră cu ajutorul unei sonde din cauciuc. Nu avea nici un efect terapeutic, de fapt, era doar o „frecție la picior de lemn”. În schimb, mult mai competente se dovedeau babele doftoroaie de pe la țară. Pricepute la orice, ele știau să prepare „gândăceii”, o fiertură concentrată obținută din niște goange care trăiau pe stejari și se hrăneau cu frunzele acestora. Luat exact după prescripția babei, leacul era, cu adevărat, eficient. Acum nu mai avem habar ce era cu „gândăceii” ăia. Doar bătrânii care au beneficiat cîndva de această „terapie neconvențională” își mai amintesc despre ei. Nea Ion, căruia nu se știe de ce, toți prietenii îi spun Costică, este un nonagenar verde, cu mintea pe cât de sprintenă, pe atât de plină cu povești de altă dată. ”Gândăceii? Păi, cu gândăceii a fost așa. Era prin 1935-36. Eram tânăr și de… fete gârlă! ?ê?£i de tot felul. De la una dintr-astea m-am ales cu un „sculament”, ăla care voi îi ziceți acum blenoragie. M-am chinuit vreo tre-patru luni, de nu mai știam de mine. Felcerii aia habar n-aveau, băgau permanganat în mine ca în butoi. ?ê?£i nimic! Nu-ți spun ce chin și usturime am îndurat. Când a început să „plângă” și cu sînge… atunci chiar că nu mai știam încotro s-o iau. Am dus-o așa, ca dracu, până într-o zi, cînd m-am dus acasă la mine, în Oltenia. Când m-a văzut maică-mea, chit că aveam vreo 25 de ani, mai să mă ia la bătaie. Pănă la urmă, mi-a zis mă, fiți-ar capu al dracu, du-te-n deal la baba Leanca să-ți facă niște gândecei. M-am dus, și nu știu ce a făcut și ce a dres aia, dar până seara leacul era gata: o ulcică în care erau vreo două sute de grame dintr-o  zeamă închisă la culoare. Ea, săraca, mi-a zis să nu iau decât o ceșcuță pe zi, dimineața. Ce să-ți spun, mă săturasem de atâta chin, și am zis că dacă beau zeama aia toată odată, scap dracu mai repede. ?ê?£i așa am făcut: era amară ca fierea, abia am reușit s-o dau pe gât. Ei, prostie mai mare ca asta n-am mai făcut în toată viața mea. Trei-patru zile m-a durut stomacul, de parcă înghițisem un arici viu. Dar, până la urmă am avut noroc. Puteam să mor otrăvit cu zeama aia de goange. M-am ales cu un ulcer care m-a chinuit ani de zile”. Ei, dar măcar au avut vreun efect? „Da, am scăpat de năcaz. Dar  am rămas atât de speriat că, după aia, n-am mai atins muiere vreo juma de an. Abia prin toamnă m-am mai dus la una pe care, înainte de orice, am întrebat-o dacă nu cumva e bolnavă. Ei, aia mi-a răspuns așa… cam într-o dungă și nu m-a convins că n-ar fi. Am plecat ca din pușcă de acolo, din casa ăleia. Am plecat eu, dar tot n-am scăpat. ”Păi, cum adică nu ai scăpat dacă nu…? „Da, domne, n-am scăpat: am luat păduchi de corp”. Iar povestea lui nea Ion are tâlcul ei. De câtva timp încoace, specialiștii ne avertizează că este foarte posibil ca microbii să dezvolte, cu timpul, o mare rezistență la medicamentele de azi. Medicamente care, oricât de puternice ar fi, nu vor mai avea efect nici chiar în cazul unor boli banale, precum blenoragia. ?ê?£i nu este exclus ca, ajunși într-o asemenea situație, „gândăceii” vechilor doftoroaie să redevină un remediu cu adevărat salvator. 

Da, chiar și în „Epoca de Aur”

Decenii la rând, regimul comunist ne-a tot pisălogit, propagandistic, cu „Omul nou”, și cu noua „morală comunistă” de parcă s-ar fi pregătit să populeze „Epoca de aur” doar cu statui ale perfecțiunii socialiste. Aproape că ajunsesem să trăim într-o vitrină în care exista doar muncă și abnegație socialistă. Aiurea! Povestea asta exista doar în discursurile activiștilor. Ca întotdeauna viața românilor, inclusiv viața intimă, era mult mai complexă. De fapt, hai să n-o mai lungim, nici măcar „Epoca de Aur” n-a fost îndeajuns de bine poleită încât să ne protejeze de bolile venerice.
Prof. dr Iustin Diaconu de la „Spitalul clinic de dermato-venerologie prof. dr Scarlat Longhin“ din Capitală este unul dintre marii specialiști ai acestui domeniu medical. Motiv pentru care informațiile pe care le oferă sunt deosebit de sugestive. Și, din păcate, nu pun realitatea zilelor nostre într-o lumină favorabilă. „Boli venerice? Există și acum, după cum au existat dintotdeauna. Bineînțeles că și până în 1989. Dar pe atunci, fenomenul era ținut sub un control strict. Existau statistici, care nu erau însă date publicității. Și nici nu se raportau la OMS (Organizația Mondială a Sănătății). Dar specialiștii le cunoșteau. Pe atunci, sifilisul era considerat cea mai gravă maladie cu transmisie sexuală. În privința adulților, în 1989 s-au înregistrat 4.000 de cazuri noi. Care se adăugau celor aflate deja sub tratament. Pe atunci, se făceau și niște anchete deosebit de complexe. După care se punea în mișcare un întreg circuit medical pe care bolnavul era obligat să-l parcurgă până la capăt. Când examenul serologic era «pozitiv», pacientul era investigat în amănunt. Era «ancheta socială», în cursul căreia omul trebuia să declare, sub semnătură, numele tuturor persoanelor cu care avusese contact, atât înainte, cât și după îmbolnăvire. Iar asta chiar că avea o noimă, deoarece toți «contacții» erau bolnavi potențiali, luați în evidență și, eventual, tratați. La anchetă, nimeni nu-și permitea să mintă: Codul Penal pedepsea dur «transmiterea cu bună știință a unei boli venerice». Tratamentul primar se făcea, obligatoriu, în regim staționar, prin internarea, timp de 25-30 de zile, într-o secție de specialitate a unui spital. După care urmau controalele periodice. Pe atunci, tratamentul era gratuit și obligatoriu. Acum a rămas doar gratuit. Centralizate la nivel național, cazurile de sifilis ajungeau la Ministerul Sănătății, care întocmea bilanțuri anuale: liste nominale, cu numele și adresa fiecărui bolnav în parte”. Bineînțeles că existau și excepții. Pe care prof. Diaconu le pomenește, atât cât îi permite deontologia profesională: „Bine­înțeles că oamenii cu funcții nu erau, nici pe atunci, niște îngeri coborâți printre noi, păcătoșii. Am avut și destui pacienți VIP. Tovarăși din ierarhia politică a vremii, ori ofițeri superiori de Miliție. Mde, oameni și ei. În cazul acestora statisticile erau doar numerice, fără nume și adresă. Dar și ei se supuneau rigorilor tratamentului, la fel ca restul lumii“. Gonoreea era cea de-a doua boală venerică ce trebuia declarată obligatoriu. Atâta doar că, în cazul ei, evidențele nu mai erau la fel de stricte. Deși chiar și în cazul ei tratamentul era gratuit și obligatoriu, existau și pacienți care se fofilau și se tratau empiric. Adeseori, antibioticele puternice dispăreau din secțiile de boli pulmonare și se vindeau afară, pe sub mână. Iar de când peicilina și derivații săi începuseră să nu mai aibă eficiență, din cauza abuzului, Sinerdolul avea mare căutare. Acum, după ce o viață întreagă s-a ocupat de acest domeniu, prof. dr Iustin Diaconu nu prea vede motive de optimism: „Asta a fost. Vi se pare jenant? Nu, nu ar trebui. ?ê?£i asta face parte tot din viață. Din păcate acum, în zilele noastre, sistemele de control și evidență nu mai există  aproape deloc. Iar într-un viitor nu prea îndepărtat asta ar putea să ne coste enorm“.   

Vasile Surcel