Asasinatele politice la români. Azi, Barbu Catargiu

București, 8 iunie 1862, seara: foarte aproape de locul sfințit de sub clopotnița Mitropoliei s-au auzit două focuri de armă trase, de la mică distanță, asupra unei trăsuri. Dar aceasta nu era, însă, o brișcă oarecare. În lipsa automobilelor blindate, care aveau să apară mult mai târziu, acesta era un atelaj luxos,  care-i transporta pe doi dintre cei mai importanți demnitari ai vremii: Prim-ministrul conservator Barbu Catargiu și Nicolae Bibescu, Prefectul Poliției Capitalei. Unica victimă a atentatului, răpusă de un glonț care i-a străpuns baza craniului, a fost Catargiu. Iar moarte lui fulgerătoare avea să devină primul asasinat politic din istoria modernă a României.

Țara eternei bășcălii

Scandaluri escaladate la nesfârșit, punctate cu jigniri grobiene, venite parcă direct din cea mai sordidă mahala, plus multe alte episoade care, în cel mai bun caz, pot fi catalogate drept stânjenitoare, toate acestea par a fi devenit, de o vreme încoace, cea mai obișnuită formă de manifestare a vieții noastre publice. Adevărul este că, dincolo de bășcălia despre care ne place să credem că n-ar aparține doar nouă, istoria ultimului secol și jumătate a fost marcată de un întreg lanț de episoade dramatice, din care n-au lipsit și actele de violență fizică, violență extremă care, în unele cazuri, a luat forma unor asasinate politice.
Chiar dacă au fost create de marii noștri scriitori, poveștile despre Cuza vodă cel drept ori cea despre „Ocaua lui Cuza“ au fost, de fapt, la vremea lor doar niște subtile acțiuni de „marketing politic“ care, exact cum se întâmplă și în zilele noastre, erau propagate prin intermediul publicisticii favorabile domnitorului. Bineînțeles că, după cum se întâmplă peste tot și întotdeauna, nici în cazul lui Cuza elementele idilice pe care s-a bazat acest „marketing“ propagandistic n-au prea avut legătură cu realitatea concretă a unei perioade istorice deosebit complexe și dinamice. De fapt acel Cuza patriarhal, apărător fanatic al dreptății n-a existat niciodată. Înainte de anul 1859, colonelul Alexandru Ioan Cuza fusese un „om de lume“ cu bunele și cu relele care decurgeau, pe atunci, la fel ca și acum, din această condiție socială. Apoi, brusc, în urma unor tratative politice extrem de laborioase, lui i-a fost sortit să devină „Voievodul Unirii“, urcat pe tronul celor două principate care, abia ieșite din feudalism, își uniseră destinul pentru a forma un stat modern. Dublate de o serie de necazuri strict politice, problemele administrative pe care le-a avut de înfruntat tânărul stat abia apărut pe harta Europei au necesitat o serie de reforme deosebit de complexe, privitoare mai ales la proprietate. Reforme care, atunci, în ultimele decenii ale sec. XIX n-au fost primite cu entuziasm chiar de toată lumea. Iar într-o țară în care pământul era concentrat mai ales în imensele moșii deținute de marii latifundiari, de foarte multe ori urmași direcți ai vechilor familii boierești, „nuca“ legislativă cel mai greu de spart s-a dovedit a fi „Reforma agrară“.

Presimțirea din ultimul discurs

Reprezentant al „Partidei Conser­vatoare“, Barbu Catargiu era, unul dintre marii opozanți ai „Reformei agrare“ dorită, în egală măsură, de  Cuza Vodă și de susținătorii lui din Partidul Național Liberal. Un partid relativ nou care, pe vremea aceea, era considerat a fi „roșu“. Având o miză atât de mare, lupta politică dintre cele două tabere a devenit extrem de dură. Pe atunci, Parlamentul funcționa în Palatul Mitropoliei, actualul Palat al Patriarhiei. Documentele vremii dezvăluie că în acea zi fatidică, de fapt cu mai puțin de o oră înainte de a fi ucis, și de parcă și-ar fi presimțit moartea apropiată, la sfârșitul unui discurs, prim-ministrul Catargiu a rostit în Parlament câteva cuvinte care păreau a fi, mai curând, un soi de testament politic: „Voi prefera moartea mai înainte de a călca sau de a lăsa să se calce vreuna din instituțiile țării“. În scurt timp, aceste vorbe premonitorii aveau să fie împlinite în mod dramatic. La sfârșitul lucrărilor parlamentare din 8 iunie 1862, din nu se știe ce motive, trăsura „oficială“ a premierului a lipsit de la scara Palatului Mitropolitan. Motiv pentru care înaltul oficial a fost obligat să plece de la Cameră împreună cu Prefectul Poliției, Nicolae Bibescu, care s-a oferit să-l transporte cu trăsura proprie. Numit, probabil datorită funcției „Bibescu Pistol“, Prefectul a fost atunci martorul cel mai apropiat de „locul faptei“. În cursul anchetei el a declarat că, la scurt timp după ce trăsura care-i transporta pe cei doi demnitari a depășit clopotnița Mitropoliei, asupra ocupanților s-au tras două focuri de armă. Prefectul care, în mod cu totul neașteptat,a scăpat  fără nici o zgârietură, a mai spus că s-a tras din spate, de la o foarte mică distanță, astfel că glonțul ucigaș nu avea cum să-și rateze ținta. Iar după ce a tras, asasinul a dispărut rapid în noapte. Din cauza împuș­căturilor, caii s-au speriat, motiv pentru care trăsura nu a mai putut fi oprită decât după câteva sute de metri. Nicolae Bibescu a mai declarat că a coborât din cupeu și, în cel mai scurt timp, a dat ordin ca porțile Mitropoliei să fie închise. Iar după aceea s-a dus la Palat ca să-l anunțe pe Cuza Vodă de drama abia petrecută.

Victima complotului

Barbu Catargiu, victima primului asasinat politic din vremurile noastre moderne, a fost una dintre cele mai importante personalități ale sfârșitului de sec. XIX. Născut în 1807, prin vinele lui curgea, îngemănat, „sângele albastru“ a unor vechi și importante familii boierești. Copil fiind a urmat cursurile școlii grecești din București. Apoi, după cum era moda vremii, a studiat la Paris, unde a fost coleg cu Barbu ?ê?£tirbei, cel care avea să devină domn al Valahiei. După anii de studii petrecuți în Franța, Barbu Catargiu a revenit în țară unde a intrat, rapid, în viața politică. În cursul domniei lui Gheorghe Bibescu, care-i era văr, a îndeplinit diverse funcții publice. Apoi, în cursul eveni­mentelor din 1848, a plecat într-un exil, care i-a purtat pașii prin Austria, Franța și Anglia. În anul următor a revenit acasă unde a fost repus în vechile demnități, plus altele la care a ajuns de-a lungul vremii, de la cel de vornic de Poliție la cel de logofăt, ba chiar și judecător la Înalta Curte de Casație. El a fost liderul „Partidei Conservatoare“ calitate în care a și fost promovat Prim-ministru. Așadar o carieră politică remarcabilă care a fost, însă, curmată brusc în urma atentatului de la Mitropolie. Bineînțeles că moartea violentă a unui demnitar de un rang atât de înalt a fost expolatată de toate taberele politice ale vremii. Încă de la început, s-a făcut diferența dintre cel care a apăsat efectiv pe trăgaci și instigatorii „din umbră“, autorii morali ai odiosului asasinat. Iar în ceea ce-i privește pe aceștia din urmă, conservatorii i-au căutat printre fruntașii liberali, C.A. Rosetti și I.C. Brătianu, principali promotori ai proiectului de reformă agrară la care Catargiu se opusese cu toată fermitatea. Atunci conservatorii au spus că, pentru a reuși să-și treacă reforma prin Parlament, liberalii ar fi ales să scape în acest mod criminal de unul dintre cei mai incomozi adversari politici. În  schimb cel care tras efectiv, a fost doar un ucigaș plătit, un simplu mercenar ales din rândurile lumii interlope. Iar unul dintre argumentele conservatorilor era faptul că, în momentul în care începuse să se apropie de rezol­varea cazului, procurorul a fost demis, iar ancheta asasinatului a fost blocată exact în momentul în care acesta îi chemase la audieri pe liberalii C.A. Rosetti si I.C. Bratianu. În plus, în cursul cercetării penale, Poliția aflată sub comanda lui „Bibescu Pistol“ și Procuratura n-au prea colaborat. Ba mai mult, se părea că își pun „tălpi“ în mod reciproc. De fapt, la un moment dat, „Bibescu Pistol“ a și fost, considerat unul dintre principalii suspecți, care au favorizat producerea atentatului. Pe baza depozițiilor oferite de câțiva martori, organele de cercetare au dat în urmărire, ca posibil asasin pe „un individ blond, cu cioc, ciupit de vărsat, îmbrăcat nemțeste, cu pălărie de paie cu boruri negre“, după cum se menționa în „Circulara“ Poliției. Pornind de la aceste semnalmente, Nicolae Moscu, prefectul de Ialomița, l-a informat pe ministrul de Interne că acele semnalmente se potrivesc oarecum cu ale lui Dumitru Dunca, supus austro-ungar. „?ê?£i pentru că din infor­mațiile ce am luat – scria prefectul – acel individ este peste măsură de exaltat în ideile sale politice, bănuiesc că el poate fi făptuitorul.“ De fapt Dumitru Dunca nu a fost găsit niciodată pentru a fi interogat. La un moment dat, în anchetă s-a ajuns și la un anume Gheorghe Bogati, un presupus agent al unor puteri străine care ar fi fost și el implicat în această afacere tenebroasă. Dar, până la urmă, după un simulacru de anchetă, dosarul morții Prim-ministrului Barbu Catargiu a rămas cumva, „în coadă de pește“, cu o rezoluție similară a ceea ce acum, în zilele noastre se numește „A N“.

Din tainele arhivelor

Mult mai târziu, prin anul 1923, Alexandru Lapedatu, care pentru doar două luni a fost director al „Direcțiunii Generale a Arhivelor Statului, a relatat câte ceva despre dosarul morții lui Catargiu. El a spus că, la preluarea funcției, a găsit în casa de fier a cancelariei predecesorului său, „Anumite documente și obiecte istorice rezervate, adică prohibite cercetătorilor. Între ele, acel ce mi-a atras cel mai mult luarea aminte a fost dosarul asasinării lui Catargiu. Dosarul a fost depus la Arhivele Naționale de domnul Constantin Sărățeanu, fost consilier la Curtea de Casație, pe când domnia sa era secretar general la Ministerul de Justiție. Interesul său pentru studiile istorice, care-l aduseseră în legături de amiciție cu Dimitrie Onciul, l-a făcut, desigur, să caute acel dosar în arhiva Ministerului ce conducea și, găsindu-l, să-l depună la Arhivele Statului unde Dimitrie Onciul l-a așezat printre documentele care, după părerea sa, trebuiau prohibite cercetă­torilor.“ Iar „prohibiția“ avea un motiv bine întemeiat: firele oculte ale acestui prim asasinat politic duceau către nume extrem de sonore ale vieții politice românești. Motiv pentru care, informațiile sale ar fi fost o veritabilă „bombă cu ceas“ care, chiar și după câteva decenii,  putea să lovească, în mod devastator, în toată clasa politică a vremii.

Cât de implicat a fost Cuza vodă?

În timp, atât reprezentanți ai conservatorilor cât și ai liberalilor au lăsat să se înțeleagă că A.I.Cuza n-a fost complet străin de acel asasinat  politic. Se știa că, grație unui veritabil serviciu secret pus la punct de Cezar Librecht, omul său de maximă încredere, Cuza era un om deosebit de bine informat. Iar acest Librecht, fost șef al Telegrafului era deținătorul celei mai bogate surse de informații el știind, de fapt, tot ce mișcă în țară. La un moment dat, scriitorul Arthur Demetriescu, unul dintre biografii postumi ai lui Catargiu a afirmat că: „Prin intermediul lui Librecht, Domnitorul însuși era informat în legătură cu cele ce se urzeau, pe întuneric, împotriva vieții lui Barbu Catargiu și a boierilor. Dar fără a se amesteca direct în aceasta conjurație, el a lăsat lucrurile să curgă spre deznodământul lor fatal.“ Așa o fi, dar această idee nu a fost confirmată ferm nici până în ziua de azi. Cert este un singur lucru: mult mai târziu, într-o scrisoare adresată lui Costache Negri, Cuza a încercat să explice cauzele asasinatului, pe care l-a dezaprobat categoric: „ura și fanatismul politic au înarmat brațul celui ce a lovit pe domnul Catargiu“.

Vasile Surcel