Codul lui Zalmoxis

Dacii, enigmaticii noștri strămoși care, la un moment dat, au fost considerați cei mai periculoși adversari ai Romei. Apoi, în primul secol al erei noastre, au pierdut două războaie cumplite, în urma cărora au dispărut, de parcă n-ar fi existat niciodată. Au amuțit pentru totdeauna, lăsând în urma lor multe taine neclarificate nici până în ziua de azi. Ce limbă vorbeau dacii? O împodobeau ei în haina vreunei scrieri? Două întrebări îngemănate într-o singură enigmă. O enigmă veche de două mii de ani.

Scrierea, pragul cultural care separă, ca un hotar inefabil, preistoria de istoria pe care o învățăm pe băncile școlii, acea pe care ne-am obișnuit să o considerăm „clasică”. Adică istoria despre care știm extrem de  multe amănunte doar pentru că sunt confirmate și prin existența așanumitelor „izvoare scrise”. Adică a unor documente care, păstrate pe cele mai diverse suporturi, au avut marea șansă de a supraviețui până azi. Un motiv solid pentru care, mulți dintre noi, dar și dintre savanți, suntem convinși că știința scrierii marchează  granița subtilă dincolo de care întâmplările, chiar și pe cele mai banale, se preschimbă în evenimente istorice. Iar indivizii, până atunci anonimi, devin niște personalități memorabile, ale căror fapte și vorbe sunt consemnate și repetate până când ajung să facă parte din ceea ce noi numim „patrimoniul universal”. Altfel spus, cineva există doar în măsura în care amintirea sa, indiferent dacă este vorba de un individ ori de un întreg popor, este consemnată fie măcar și de un singur scrib, pe orice fel de răboj pe care, adeseori doar un noroc deosebit îl ajută să ajungă până în zilele noastre.

Scribii de la începutul vremurilor

Cu exact o jumătate de veac în urmă, în vara anului 1962, Samuel Noah Kramer publica lucrarea „Istoria începe la Sumer”. Un titlu tranșant izvorât din fascinația unei lumi întregi față de un trecut straniu, reânviat atât pe șantierele arheologice cât și prin publicarea unui număr impresionant de traduceri ale celebrelor tăblițe de lut. De atunci și până azi s-a impus teoria, general acceptată, conform căreia scrierea a apărut în Mesopotamia cândva, între sfârșitul mileniului IV și începutul mileniului III î.Hr. Concret, este vorba de scrierea pictografică descoperită la Djemdet Nasr, care aparține fazei „el Obeid” a culturii sumeriene. Iar apariția acelor documente multimilenare ar fi momentul de început al istoriei de care vorbea Kramer. La fel s-au pertrecut lucrurile și cu Egiptul, China sau  India care, și ele, au intrat oficial în istorie abia odată cu inventarea  scrierii, de orice fel ar fi fost ea. Iar de atunci și până în ziua de azi se consideră că sunt cu adevărat civilizate și fac parte din istoria „clasică” doar popoarele care au știut să-și conserve memoria în documente scrise. La o primă vedere, pare a fi o idee rezonabilă. Dar nu și neapărat adevărată. Cu un an înainte ca Noah Kramer să fi afirmat că „istoria începe la Sumer”, arheologul clujean Nicolae Vlassa a descoperit, într-o așezare neolitică din localitatea Tărtăria – județul Alba, trei tăblițe de lut pe care erau imprimate câteva imagini care semănau izbitor cu scrierea sumeriană. Straniu a fost însă faptul că respectivele tăbilițe fuseseră găsite într-o așezare cu peste o mie de ani mai veche decât cele mai timpurii inscripții din Mesopotamia. Iar asta nu putea să însemne decât un singur lucru: Kramer s-a înșelat în ceea ce privește „debutul” istoriei care nu s-ar fi petrecut în Sumer ci aici, pe meleagurile noastre. Obiecte la fel de vechi, purtătoare, și ele, ale unor ipotetice urme de scriere s-au găsit în Bulgaria, la Karanovo și Gradeșnița, dar și în Serbia, la Lepenskii Vir. Apărut la ani buni după tăblițele de la Tărtăria, acest lanț de noi vestigii arheologice, pare să demonstreze că, totuși, Peninsula Balcanică a fost, cu mai bine de o mie de ani înaintea Sumerului, leagănul unor civilizații preistorice deosebit de sofisticate. Civilizații care, deși inventaseră un soi de scriere, n-au lăsat în urma lor niște „arhive” bogate, cât de cât asemănătoare celor din Mesopotamia.

Tăcerea dacilor

Cândva, prin secolul V î.Chr, Herodot, cel considerat „părintele istoriei”, scria despre strămoșii noștri: „Geții sunt cei mai viteji și mai drepți dintre traci". Iar după el, toți autorii antici care vorbesc despre ei îi descriu drept făuritorii unui regat complex, legat de restul lumii antice atât prin relații comerciale cât și culturale. ?ê?£i nu de puține ori, prin confruntări militare. Apoi, în a doua jumătate a sec. I d.Chr. regatul dacilor a intrat într-un conflict dur cu Imperiul Romei. Conflict încheiat în anul 106 d.Chr când legiunile imperiale, conduse de împăratul Traian însuși, au zdrobit, pentru totdeauna, oastea lui Decebal, ultimul rege al dacilor. Un război cumplit, încheiat prin moartea lui Decebal și cucerirea capitalei Sarmisegetusa, ultimul bastion al rezistenței dacilor. Odată cu acest război, lua sfârșit un alt conflict, vechi, deja, de câteva secole: confruntarea lumii mediteraneene care, încă de pe atunci, se credea „buricul lumii” și singura purtătoare a unei civilizații superioare cu un popor care putea fi și războinic. Un popor din linia a doua care, la un moment dat, pe timpul lui Burebista, ocupase totuși, cu arma în mână, o bună parte a Europei neromanizate. A fost o înfrângere totală în urma căreia dacii, șterși parcă din istorie, au amuțit pentru totdeauna. Mult timp s-a considerat că Roma a cucerit Dacia doar pentru că, aflată într-o gravă criză economică avea nevoie de aurul de aici, atât cel tezaurizat de-a lungul vremurilor cât, mai ales cel aflat încă sub pământ.
    La scurt timp după înfrângerea din anul 106, romanii au jefuit tot ce se putea jefui. Și, de parcă ar fi fost victima unui genocid, dacii par să fi dispărut din istorie și n-au mai vorbit nici odată. Acum, la două milenii de la acel ultim război habar n-avem cum suna limba acestor strămoși cu care, totuși, ne mândrim ori de câte ori avem ocazia. O limbă enigmatică de pe urma căreia ne-au rămas doar mult-pomenitele „barză, viezure, brânză, mânz”. Plus încă vreo câteva vorbe care, sunând oarecum mai aspru, puteau fi atribuite, fără probleme, unui popor considerat „barbar”. Iar în ceea ce privește scrierea… savanții contemporani sunt absolut convinși că nu o cunoșteau absolut deloc. Singurele „însemnări” considerate a fi dacice sunt ștampila celebrei inscripții „Decebalus per Scorilo” plus niște litere grecești ori latine, scrijelite pe câteva cioburi găsite  în ruinele unora dintre vechile lor așezări. Chiar dacă acum este aproape generalizată, ideea că dacii erau analfabeți este contrazisă de un argument care ține atât de istorie cât și de logica politico-economică. O logică elementară care, la fel ca în zilele noastre, trebuie să fi funcționat și pe atunci: un regat cu o organizare complexă, cu nimic inferior civilizațiilor contemporane lui, n-avea cum să funcționeze fără o "birocrație" administrativă.?ê?£i fără "cancelarii" deservite de funcționari care să coordoneze toate activitățile curente, obligatorii într-un stat activ care, pentru scurt timp, a ocupat, pentru scurt timp, spațiul dintre gurile Nistrului și Munții Pădurea Neagră, din inima Europei. Un stat imens chiar și pentru acele vremuri. Un stat temporar centralizat care avea nevoie de legi aplicabile în cele mai îndepărtate colțuri ale sale. Legiuiri care nu puteau fi răspândite „din gură în gură", ci doar într-o formă scrisă. În plus, dacii aveau  relații economice cu restul lumii. Iar comerțul nu se făcea, nici pe atunci, în lipsa unor contracte ori a unor acte privitoare la gestionarea mărfurilor. Ca să nu mai vorbim despre activitatea diplomatică, obligatorie și ea în acele vremuri deosebit de complexe. Cu toate acestea, specialiștii de azi spun, sus și tare, că dacii nu știau să scrie. Și asta doar pentru că, cel puțin deocamdată, nu s-au descoperit "izvoare scrise" pe care savanții să le accepte în mod oficial.

Arhiva din inima muntelui

Cândva, pe la sfârșitul sec.XIX, dacii păreau că încearcă să iasă din tăcerea lor milenară și că vor să ne vorbească. Sau mai bine zis, să ni se adreseze în scris. Iar mesagerul lor erau niște tăblițe metalice, acoperite cu o ceea ce par a fi literele unei scrieri misterioase. Din păcate, am decis că nu trebuie să-i ascultăm și am ales să rămânem convinși, în continuare, că iluștrii noștri strămoși n-au fost în stare să ne lase, drept moștenire culturală, decât „brânză, barză, viezure. mânz”. ?ê?£i, în loc să extindem cercetarea acelor relicve am procedat la fel ca în multe alte cazuri: am preferat să le aruncăm în derizoriu și, cu o superioritate plină de ifose, să le considerăm falsuri. Ce-i drept, niște falsuri enigmatice dar… tot falsuri. Acum, la aproape un secol și jumătate de la descoperirea lor, au mai rămas doar câteva zeci de piese, aruncate de colo până colo, prin beciurile Institutului de Arheologie „Vasile Pârvan”. Cei câțiva savanți care au încercat să le studieze lor le-au numit „Tăblițele de la Sinaia”. Istoria orală țesută în jurul lor spune că ar fi copii moderne, turnate în grabă, ale unor inscripții antice. Se mai spune că, inițial, ar fi fost câteva sute, toate turnate din aur, nobilul metal pe care lumea antică îl dedica mai ales zeilor. Din păcate, după cum am spus deja, savanții zilelor noastre preferă să le ignore. Iar cei foarte puțini care, totuși, au îndrăznit să se apuce de studiul lor, s-au lovit de un zid de tăcere agresivă dar și de o reticență rudă apropiată cu ura, pe care savanții „academiști” l-au tot ridicat în jurul lor. Un zid care, de fiecare dată, a redus la tăcere non-conformiștii care au încercat să ia în serios „Tăblițele de la Sinaia”. Probabil că miza acestei conspirații a indiferenței este cu adevărat imensă. Asta pentru că, dacă „nonconformiștii” au totuși  dreptate și dacii chiar încearcă se ne vorbească, iar aceste tăblițe stranii sunt cu adevărat, palida icoană a unor relicve antice, o bună parte a istoriei europene de acum peste 2000 de ani ar trebui rescrisă. Iar contrazicerea flagrantă a istoriei în care credem cu toții, dar și aducerea în prim plan a unor „barbari” este greu de acceptat. Pur și simplu, nici noi și nici lumea științifică europeană, nu suntem pregătiți pentru o asemenea „resetare” a trecutului nostru comun.

Comoara din „Poiana Văcăria”

Relatările despre „Tezaurul de la Sinaia” compun un soi de istorie apocrifă care, cunoscută doar de câțiva „inițiați”, nu este acceptată oficial. Strivită sub munți de zvonuri, pendulând între  acceptarea timidă și contestare vehementă, aventuroasa poveste a „Tăblițelor de la Sinaia” începe în vremea când principele Carol I a poruncit construcția Castelului Peleș, a cărui piatră de temelie a fost pusă pe 10 august 1875. Pe atunci, locul unde s-a ridicat această bijuterie arhitectonică se numea „Poiana Văcăriei”, un loc sălbatic aflat în mijlocul unor codri seculari, aproape de peștera Sfânta Ana, dar și de mănăstirea Sinaia. O zonă umedă, mlăștinoasă chiar. Motiv pentru care stabilizarea solului s-a făcut printr-o serie de lucrări hidrotehnice menite să dreneze pânza freatică alementată de micile cursuri de apă izvorâte din peșteră. Conform unor informații neoficiale care au circulat la vremea respectivă prin zonă, în cursul acelor lucrări au fost descoperite două comori, două tezaure antice compuse dintr-o mulțime de monezi de tip „Sarmis”, plus un număr impresionant de plăci din aur, acoperite cu desene și inscripții în relief, gravate cu semnele unei scrieri enigmatice. Conform izvoarelor vremii, comoara ar fi conținut peste o sută de kilograme de  metal prețios care valora, cu siguranță, o sumă imensă chiar și pentru acele vremuri. Una dintre ipotezele care au  circulat, ulterior, a fost că, într-o perioadă de criză majoră, probabil în cursul războaielor cu romanii, acele obiecte spectaculoase ar fi fost ascunse în Peștera Sfânta Ana, venerată cândva ca un spațiu sacru. De-a lungul vremii, obiectele ascunse acolo ar fi ptut fi cărate de curenții cursurile de apă din interiorul ei și aduse la lumina zilei tocmai în izbucul din Poiana Văcăria, unde au și fost găsite. Bineînțeles că descoperirea fost raportată, pe cale ierarhică, autorităților de la București. Istoria apocrifă, neânscrisă în actele oficiale, susține că guvernul condus de Lazăr Catargiu ar fi oferit întreaga comoară domnitorului Carol I. Mărturii de epocă susțin că predarea propriuzisă s-a făcut în cadru oficial, în prezența unor reprezentanți ai autorităților locale, dar și ai guvernului. Drept este că, totuși, arhivele ajunse în zilele noastre nu menționează acest cadou făcut suveranului. Dar faptul că urmele „birocratice” ale cadoului regal nu se regăsesc, nu înseamnă absența lor categorică. După cum știm, din tezurul național care a fost trimis în Rusia în primul război mondial, au făcut parte și arhive de mare importanță. Iar unele dintre acestea n-au revenit în țară nici până în ziua de azi. Bătrânul cronicar spunea că oamenii "sunt sub vremuri". Ceea ce el n-a mai spus este că și comorile își au destinul lor care, de obicei, se află tot „sub vremuri”. Zvonuri, nicicând confirmate oficial, dar nici infirmate categoric, spun că pe la 1890 Carol I și-a dat seama că Peleșul va costa cu mult mai mult decât crezuse el inițial. Motiv pentru care ar fi trebuit să apeleze la darul guvernului Catargiu: zecile, poate sutele de kilograme de aur erau o „zestre” suficient de bogată, care asigura finalizarea Peleșului.

Vasile Surcel