America, la un an dupa 11 septembrie, se afla pe picior de razboi. Se afla, de asemenea, intr-un impas. Si acest lucru este regretabil. Niciodata pana acum – dupa 1989 si caderea Zidului Berlinului (inceputul disolutiei fara razboi a imperiului sovietic) – Statele Unite nu s-au aflat intr-o situatie atat de proasta. Reflexul de solidaritate de acum un an s-a transformat intr-un curent care ar putea lasa impresia ca toti am devenit antiamericani. Loviturilor date de teroristii Al-Qaida li s-au adaugat cele determinate de falimentul fraudulos al Enron, antrenand distrugerea unor bunuri si lipsa de incredere in insasi economia capitalista. George W. Bush, in impasul consecintelor datei de 11 septembrie, a ales sa nu-si modifice cu nimic viziunea asupra scenei internationale, facand din Irak tinta prioritara, creind astfel conditii pentru un alt impas, care ar putea fi istoric. Totul se petrece ca si cum Guvernul american, dupa operatiunea militara din Afganistan, si-ar fi reluat agenda de dinainte de 11 septembrie (care are in capul listei Bagdadul).
Irakul, deci. Sa luam ipoteza cea mai favorabila presedintelui american: o victorie militara rapida. Dar consecintele politice pot fi incontrolabile, datorita -divortului- de Europa si de tarile lumii arabo-musulmane, care sunt toate fie ostile, fie (mai mult decat) reticente. Acest fapt poate sa duca la o situatie comparabila cu consecintele victoriei trupelor britanice si franceze din 1956, in cadrul expeditiei impotriva nationalizarii Canalului Suez. Nici Marea Britanie, nici Franta nu au fost in masura sa impuna restului lumii propria lor viziune.
Sa luam ipoteza cea mai putin favorabila, cea in care Statele Unite se vad private de orice punct de sprijin in regiune si trebuie sa se multumeasca cu o campanie de bombardamente sau cu o actiune in care singurul sprijin vine din partea lui Ariel Sharon. Atunci va fi legea dezordinii extreme. Caci tensiunea creata in lumea araba, ca o consecinta a atacurilor de la 11 septembrie, este atat de mare, incat se apropie de o ruptura: elementele reformiste, progresiste – pe scurt, moderate – sunt amenintate pretutindeni. O lovitura de forta americana in Irak ar risca sa le slabeasca si mai mult. Nu ar trebui sa uitam faptul ca fortele democratice, aspiratiile democratice, libertatile sunt principala tinta impotriva careia lupta proiectul politic al teroristilor Al-Qaida si al celor care ii sustin, ii inarmeaza si ii finanteaza: ideea este de a crea o linie de fractura care sa permita indepartarea fortelor moderate si moderniste din lumea araba.
Atentatele recente din Afganistan si Pakistan ne reamintesc, printre altele, ca cele doua tari sunt mereu teatrul principal al razboiului pe care terorismul islamic l-a declansat la 11 septembrie. In Afganistan, razboiul civil este in continuare latent. In Pakistan, puterea actuala este un meterez neasigurat: ce s-ar intampla daca Islamabadul si arsenalul sau nuclear ar trece in cealalta tabara? Bill Clinton a avut dreptate sa ii puna in vedere aceasta constatare elementara succesorului sau: aici este de fapt frontul principal al luptei impotriva terorismului Al-Qaida.
Din toate aceste motive consideram ca este nevoie sa mai asteptam in privinta atacarii Irakului. Si sa recurgem la proceduri internationale dificile si, in acelasi timp, mai necesare ca niciodata, in care Europa, China si Rusia sa aiba un cuvant de spus. Este adevarat ca, pentru Saddam Huissein, orice recul al Washingtonului in raport cu propriile declaratii belicoase este celebrat ca o victorie; in Irak si dincolo de Irak, acest lucru poate insemna triumful antiamericanismului. Cum se spune la Las Vegas, George W. Bush a ales un -no win game-. Mai rau, acest razboi -preventiv- impotriva Irakului, avand ca scop rasturnarea regimului de la Bagdad, este o repunere in cauza a tot ceea ce a fost construit in termeni de drept international din 1945 incoace, si mai ales in timpul ultimului deceniu, de la sfarsitul Razboiului Rece. Acest drept nu poate fi variabil. Din doua una: Irakul este ori agresor, ori o amenintare. In primul caz – situatia din 1990-1991 -, comunitatea internationala are dreptul sa actioneze. In cel de-al doilea, are dreptul sa fie retinuta, dar nu poate pretinde sa actioneze (militar) pentru a rasturna un regim care ii displace unui membru al acestei comunitati.
Trebuie sa ne bucuram de aceasta conduita hazardata a SUA? Trebuie oare sa cedam vechilor noastre reflexe antiamericane, sa ne bucuram de nenorocirea altora (ceea ce germanii numesc -Schadenfreude-)? In afara de faptul ca acest gen de sentimente nu este niciodata un calcul bun, ar insemna, de fapt, sa ne bucuram de propria noastra nenorocire. Cu alte cuvinte, pentru ani buni de-acum inainte, suntem in continuare americani, ramanem americani, atat de legate ne sunt destinele. Pe cat este de periculoasa o America slabita, pe atat de necesara este o America reformata. Insemnate cu fierul rosu de atentatele de la 11 septembrie, societatea si statul american nu sunt constiente inca de dimensiunile evenimentului. Bush jr., prin ideologia sa si prin obsesia politicii interne, a accentuat o dubla slabiciune: deficit de solidaritate si de coeziune sociala in interior; deficit de solidaritate si de acord cu lumea in exterior.
Dar America se poate oare schimba? Multi americani aspira la un sistem mai bun decat cel actual – a carui -exuberanta excesiva a pietelor-, dupa expresia lui Alan Greenspan, i-a subliniat si mai mult defectele. Multi americani sunt liberali autentici, adica cetateni care cred in virtutea libertatilor, chiar si in perioade de criza – mai ales in perioade de criza -, in care toate puterile executive rivalizeaza in know-how pentru a le limita. La fel, in anii *20, multi americani aspirau la altceva decat la conservatorismul obtuz si la politica economica inepta a unuia dintre predecesorii lui Bush in Partidul Republican, presedintele Hoover. Dupa el au urmat Roosevelt si al sau New Deal.
America trebuie in mod evident sa ramana una dintre natiunile de frunte ale coalitiei democratice. Cu conditia sa accepte ca exista o coalitie. O coalitie cu parteneri, nu cu sateliti, potrivit expresiei lui Joschka Fischer. Aceasta coalitie trece nu numai printr-o America reformata, ci si printr-o Europa afirmata, cu identitate puternica si lizibila.
Atunci putem sa ne amintim ceea ce a fondat un consens victorios intre Europa si America. Ceea ce se poate rezuma prin doua nume proprii: Keynes si Kenan. Keynes, omul care a inspirat politicile de dezvoltare – departe de motoul -all-money- interbelic de pe cele doua maluri ale Atlanticului. Kenan, adjunctul generalului Marshall – devenit apoi secretar de stat – care a inventat notiunea de -containment- si retinere vizavi de URSS.
Dezvoltare si -containment- au fost cei doi piloni ai coalitiei atlantice. Trebuie deci sa reinventam politici de dezvoltare si sa imaginam, in fata terorismului, o politica ce ar putea sa il contina, apoi sa il resoarba. Bush inlocuieste aceasta politica cu un cuplu teribil: protectionism si interventionism preventiv. Atitudine ce ofera argumente celor care il banuiesc ca nu apara decat interesele de putere pe termen scurt – nu interesele Statelor Unite, ci numai ale unei fractiuni ale acestora, cea care le guverneaza in acest moment. Exact atunci cand avem nevoie de o America mai buna si mai puternica si care sa evite o infrangere in fata terorismului.
Editorial semnat de Jean-Marie Colombani, -Le Monde-, tradus de Ruxandra Lambru si preluat de RADOR)
Informațiile transmise pe www.curentul.info sunt protejate de dispozițiile legale incidente și pot fi preluate doar în limita a 500 de caractere, urmate de link activ la articol.
Sunt interzise copierea, reproducerea, recompilarea, modificarea precum și orice modalitate de exploatare a conținutului publicat pe www.curentul.info
