Povestea videoclipului incaltat

Demult, tare demult, pe cand se potcoveau purecii de pe micul ecran cu ocaua mica si sareau pana la cer in sondaje, iar in punguta de doi bani a managerilor ramanea destul si pentru un film relativ nou, adica reluat de mai putin de trei ori, videoclipurile romanesti intrau greu pe portile televiziunii. Pasamite imparatii programelor isi aprindeau trabucele numai cu hartii de 1.000 de dolari, se stergeau la nas doar cu cecuri si cotrobaiau scarbiti numai prin mormane de inregistrari cu formatii celebre ale muzicii internationale.

Cand apuca unul dintre grupurile romanesti sa dea pe post un videoclip realizat cu eforturi supraomenesti, mosoare de nervi, cheltuieli sfasietoare si efecte saracute (cocktailuri Molotov azvarlite prin ruinele unor fabrici, filmari cu camera rasturnata etc.), era sarbatoare. Interpretii isi anuntau rudele si prietenii sa nu rateze momentul si, cateva luni dupa aceea, nu le mai ajungeai cu prajina la nas. Dreptu-i, nici nasurile nu erau neglijabile, nasuri de vedete.

Venind mai spre zilele noastre, n-au mai fost nici bani pentru cumpararea unor pelicule noi, nici emisiunile n-au mai fost multe, da* dese si vioaie, ci tot atatea, da* lungi si slabe. Au inceput sa apara burti in grile si, pentru prima oara in istoria postdecembrista, a televiziunilor romanesti, distributia filmelor artistice n-a mai fost amputata la sfarsit, ci lasata sa curga, ca sa mai consume din timpul neocupat. Iar timpul era din ce in ce mai mult si din ce in ce mai greu de consumat. Uite-asa s-a dat liber la videoclipuri cu formatii romanesti garla.

Cum fabrica unul o fantezie care-i exprima angoasele, neimplinirile ori corigenta la gramatica dintr-a sasea, hop cu ea pe post, in pauzele (tot mai lungi) dintre doua emisiuni. Unde mai pui ca daca a intrat una, intrata ramane. Asa se intampla, de pilda, cu procesarea lui Cosbuc de catre grupul Talisman, filmuletul in care un calaret, dupa toate aparentele fara serviciu, sau in orice caz fara carte de munca, o tot pandeste pe la ferestre pe una, sa-i tunda pletele ce-i curg rau pe umeri. Asa patim si cu -Decadenta- ori, cum i-o zice, a unui baiat cu vocabular redus, care nu mai stie altceva decat cuvintele terminate in -…enta-.

In definitiv, in povestile de genul acesta, videoclipurile nu trebuie sa fie tigri, ci macar motani incaltati. Daca te multumesti cu atat, dupa o vreme, orice moara de vant poate fi admirata ca un palat.