Guma de mestecat „Mihai Eminescu”

În 1954, Tudor Arghezi scrie tableta intitulată „Rezultate“, unde povestește, cu harul său deosebit, cum, prin anii ‘30, s-a luat inițiativa ca micii funcționari de stat să-și termine studiile liceale și să le pună moț cu diploma de bacalaureat. La examenul oral de limbă română, a ținut să asiste și Arghezi, în calitatea sa de mâzgălici pe hârtie, prilej pentru a constata cu stupefacțiune că „jumătate din candidați nu reținuse din viață, care le încărunțise cât mai rămăsese din pleșuvie, numele unui oarecare Mihai Eminescu“, de profesie, cică, poet național. Cealaltă jumătate, ceva mai cu aplecare spre studiu, auzise de individul în cauză, dar știa despre el că era încă în viață. Dacă ar fi insistat, „profesorii i-ar fi aflat adresa și numărul de la casă.“
De atunci și până astăzi, Mihai Eminescu s-a transformat într-o gumă națională de mestecat, pe care-o molfăie toată lumea oficială, de la președinte la inspectorul școlar județean și profesorul de clasă. Eminescu este numele unei rețele naționale de fals patriotism, cu o rază de acoperire mai dihai ca a rețelelor „Vodafone“ și „Orange“. În calitatea sa de gumă națională de mestecat, Eminescu și-a împrumutat numele nu numai unui premiu bombastic de poezie, lucru ce ține totuși de resortul lui, ci și străzilor, parcurilor, piețelor agricole, chiar și trenurilor „Intercity“ (nu glumesc deloc, puteți verifica!). Unde faci un pas, te împiedici de Eminescu.
Cu toate astea, eu cred că pe poetul național nu-l așteaptă vremuri tocmai trandafirii. Unii dintre noi, cei ce și-au consumat o bună parte din viață în comunism, l-am cunoscut, l-am iubit și am respirat cumva prin el, cum respiri printr-o trestie de bambus, când ești vârât cu totul sub apă. Dar pe noile generații le doare la bască de omulețul ăsta complexat, despre care cel mult știu că era combinat cu o podoabă pe nume Veronica, o tipă cam nașpa și, pe deasupra, foarte măritată.
Să presupunem că azi pe-un adolescent atins de romantism îl mănâncă limba și-i recită versuri eminesciene fetei de care e îndrăgostit, în loc s-o scoată la „Bamboo“ sau la o plimbare cu beemweul. Păi, nu-l bagă domnișoara undeva cu tot cu Eminescu, fără să clipească din genele ei lungi?