Acasă Țara lui Mihuleac N. Steinhardt despre țigani

N. Steinhardt despre țigani

DISTRIBUIȚI

Spre stinghereala României și Bulgariei, problema țiganilor „made in“ înroșește filamentul nervilor europeni, dreptul acestei etnii de a-și așeza corturile în mileniul trei și de a-și face de cap devenind o minge de tenis, pasată peste cel mai de sus fileu. Domni apretați suie la tribune coborâte cu liftul din cer, își potrivesc glasul cu șublerul și tună: e conform literei europene să-i împachetezi și să-i trimiți în țările lor? Nu e, și-atunci trebuie să le suporți comportamentul adesea detestabil?
Din cauza chestiei țigănești, zilele trecute, doamna dirigintă a Germaniei a ajuns să se ia un pic în bețe cu președintele franțuz, doamna dirigintă aproape numindu-l mincinos pe micul consumator de carne de fotomodel în carcasă.
Ne vom abține azi de la orice comentariu și vom cita, cu acordul dumneavoastră, din clasici. Unul dintre ei este Nicolae Steinhardt, cel pe care pușcăria politică, zicea Virgil Ierunca, l-a prefăcut „dintr-un intelectual pur, mai degrabă agnostic și preocupat de literaturile străine“, într-un autentic „homo religiosus“.
Pentru mulți dintre noi, „Jurnalul fericirii“ nu e doar o carte minunată, ci este una de căpătâi. Să vedem cum îi descrie pe țigani părintele Steinhardt, în ediția a doua a „Jurnalului fericirii“ (Editura Dacia, 1992, pagina 205): „Printre țigani. Rasismul este o demență, dar – cum să spun? – nerasismul, contestarea unor rase deosebite, fiecare cu însușirile ei, este o nerozie. Sunt mai degrabă certăreți, rostul vieții lor e gâlceava, harța; fără de larmă și tărăboi se asfixiază și pier; pângăritori, au un dar neîntrecut de a terfeli totul; mincinoși, mințim cu toții, dar idealizăm realul, la ei e altfel, ca la antimaterie. Și găsesc de cuviință să-și întărească minciunile cu jurăminte grele: să-mi sară ochii, să-mi moară mama, să fiu nebun. (…) Și nu le poți intra în voie. Oricât de frumos le vorbești, orice umilință, orice fățărnicie: deopotrivă de inutile. Leneși, urăsc pe cine le cere un efort, o lene îndărătnică, violentă, ca instinctul de conservare. Și nu pot bea în cârciumi, numai afară, pe stradă, cu sticlele înșirate alături și puradeii roată; o maidanofilie, un exhibiționism, o nostalgie a bâlciului; și un jind al ocării, țipetelor, poalelor date peste cap. Spurcăciunea. Dracul sordid, dracul poltron, dracul țopăitor. Cărora Coșbuc le-a găsit nume atât de potrivite și care își fac din cur o goarnă“.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

DISCLAIMER
Atentie! Postati pe propria raspundere!
Inainte de a posta, cititi regulamentul.