Istoria – o conditie inerenta a intelegerii de sine

Convorbire cu acad. Camil Mureşanu, directorul Institutului de Istorie -G. Bariţ- al Academiei Române din Cluj

– Astăzi, la împlinirea vârstei de 80 de ani, la Cluj, sunteţi sărbătorit de comunitatea academică, prilej de manifestare a respectului şi admiraţiei pentru întreaga Dvs. activitate ştiinţifică şi didactică. V-aţi dedicat istoriei dintr-o vocaţie?

– În familie am avut ocazia de a mă informa şi a mă delecta în literatură, filosofie, istorie, muzică, mai câte puţin şi în altele. Liceul, la vremea mea, excela cam în aceleaşi domenii, nu fără a fi beneficiat şi de admirabili profesori de -ştiinţe exacte-, pe care le-am studiat conştiincios, fără vreo specială propensiune. Am simţit o înclinaţie către filosofie şi literatură. Dar, în pragul intrării în Universitate, filosofia începea a nu mai fi ceea ce aşteptau de la ea aspiraţiile metafizice ale unui tânăr. În privinţa literaturii, mi-am dat seama că m-aş fi putut valida ca un comentator, însă talentul meu creativ original nu era suficient unei eventuale afirmări. La această răscruce, am sfârşit prin a opta pentru istorie, în care am întrevăzut şi confluenţe ale filosofiei şi ale literaturii, ale culturii în general, apte a-mi satisface înclinaţiile la care renunţasem. N-am regretat alegerea. Poate doar în anii din urmă, dar nu pentru că m-aş fi îndepărtat, sufleteşte, de profesiunea aleasă, ci fiindcă scepticismul vârstei înaintate îşi descoperă temeiuri de decepţie cu privire la firea şi la faptele oamenilor. În tinereţe te emoţiona proclamaţia de la Austerlitz, la bătrâneţe deplângi soarta sutelor de mii de victime care au crezut, fără deplin discernământ, în asemenea proclamaţii.

– Impresionează vastitatea şi diversitatea preocupărilor Dvs. – de la istoria medievală românească şi universală la aceea modernă, cu aplecare aparte pentru cultură – ca o căutare a unor semnificaţii mai profunde, dincolo de documente şi evenimente. Răspunsuri la întrebări despre ceea ce numim condiţia umană?

– Mi se pare că rândurile finale anticipează esenţa celor care trebuie să urmeze. Într-adevăr, cum vizibil aţi intuit, istoria nu m-a satisfăcut doar în ipostaza de sursă de informare asupra faptelor trecutului. Întotdeauna am căutat a descoperi ceva situat -dincolo de ea-, semnificaţii ale existenţei, sensuri ale destinului uman, nu în mică măsură ale celui individual, fapt care m-a condus către unele lucrări cu caracter biografic.

– Ca director al Institutului de Istorie al Academiei, care dintre proiectele realizate le consideraţi reprezentative? Care sunt priorităţile?

– Cu riscul de a părea prozaic şi tradiţionalist în exces, aş spune că reprezentative şi prioritare consider proiectele de publicare critică a izvoarelor istorice, misiune asumată frontal de Institutul de la Cluj-Napoca, pentru mai multe epoci. Fără sursa primară, bine fundamentată, – uneori chiar şi în prezenţa ei – istoricul e expus erorilor. La capitolul priorităţi n-aş enunţa o sentinţă, ci o preferinţă: mi-a plăcut totdeauna evul mediu şi, ţinând seamă şi de o tradiţie a studiilor din institutul nostru, înclin să susţin prioritatea studiilor de medievistică, dar ferindu-mă de -a sabota- pe celelalte.

– Omul trăitor în postmodernism şi, mai nou, a transmodernism mai are nevoie de istorie?

– Întrebarea aceasta comportă mai multe răspunsuri, toate cu o anume încărcătură ipotetică. Evident, nu pot să-mi depăşesc umbra, adică totalitatea tradiţiei mentale în care am crescut. Aşa încât primul răspuns ar fi că omul, în orice tip de societate, oricât de senzaţional evoluează, nu va putea face abstracţie de antecedentele existenţei sale, individuale sau colective. Cu alte cuvinte, va avea nevoie de istorie, ca o condiţie inerentă înţelegerii de sine. Hazardându-ne în ipoteze, putem însă întrevedea şi o societate a -omului care şi-a pierdut umbra-, – imaginat încă în secolul al XIX-lea de un scriitor german. Cu alte cuvinte, post şi transmodernitatea, echivalând cu un mediu de hiperdezvoltare a ştiinţelor şi tehnicii, ar putea ajunge – ancorându-l în prezent şi în perspectiva tot mai plauzibilă a viitorului – să-l îndepărteze, să-l dispenseze pe om de trecutul său. Să-l determine a-l abandona, ca pe un veşmânt demodat şi incomod. S-ar crea un om al prezentului total, în scara de valori a căruia un minicalculator personal, cu performanţele sale utilitare, va fi mai valoros decât o creaţie literară, artistică, sau decât o speculaţie filosofică. La o întrebare cu orizont atât de larg deschis, acestea, şi alte răspunsuri, devin – toate – posibile.

– Cum vedeţi rolul istoriei în procesul de globalizare?

– Încă o dată înclin să cred în persistenţa istoriei, pe oricât de diverse stadii ale evoluţiei societăţii. Este însă evident că, aşa cum a făcut-o mereu, de la Herodot şi până la procesatorii inconştienţi de producţie istoriografică -cotidianizată-, ea se va adapta mentalităţilor unor alte tipuri de societate, modificându-şi substanţial scara valorilor. E inevitabil şi necesar ca o omenire -globalizată- să se perceapă altfel pe sine decât se autopercepuse polisul grec sau Imperiul Roman ş.a., toate începând a avea pentru noi un iz de provincialism istoric. Manualele şcolare şi tratatele din viitor vor avea cu ce să-şi bată capul…

– Ce fel vede un istoric de prestigiul Dvs. rolul României în viitoarea Europă unită?

– România, şi oricare colectivitate naţională, mai importantă sau mai modestă decât ea, vor trebui să joace un rol în viitor, în orice împrejurare. În absenţa acesteia, nici o Europă nu se va putea flata cu epitetul de -unită-: îi va lipsi ceva, oricât de neînsemnat s-ar crede. Nu e mai puţin adevărat că fiecare comunitate, şi nu în ultimul rând cea românească, va fi chemată să se automonitorizeze la toate capitolele seriozităţii cu care îşi va trata problemele proprii şi relaţiile acestora cu problemele altora, cu precădere ale celor mai apropiaţi de noi. Să ne-o spunem pe faţă: suntem cam superficiali (doreşte cineva argumente, sau le are pe ale sale, spre a mă combate? …) O Europă unită va comporta răspunderi globale sporite şi acest fapt va obliga pe toţi componenţii ei la mai multă seriozitate politică.

– Pentru că v-a preocupat istoria presei, cum apreciaţi presa românească de azi?

– Presa comportă, peste tot şi oricând, calităţi şi defecte. Presei noastre i-aş reproşa superficialitatea informaţiei şi a concluziilor, ultimele păcătuind prin subiectivism de inspiraţie diversă. Mi-aş dori un ziar care nu doar să mă informeze, ci să-şi propună (şi să reuşească …) să mă formeze în calitatea de cetăţean lucid al ţării şi al lumii. Un ziar situat undeva -dincolo de bine şi de rău-, un fel de -Times- din era lui de glorie de după 1850, când în Anglia se spunea că guvernul va cădea, fiindcă -Times- i-a pronunţat sentinţa defavorabilă. Un ziar, deci, cu o autoritate în faţa căreia să nu-ţi rămână decât să te înclini, chiar şi în clipele în care, eventual, nu-l aprobi întrutotul. Astăzi încă nu descoperi aşa ceva, dar nu-mi pierd nădejdea în capacităţile jurnalismului românesc şi ale reprezentanţilor săi. Am avut, în timp, jurnalişti mari şi cred că vom fi în stare să-i recuperăm.