României nu-i mai trebuie un preinfarct

Imaginea de țară a României de astăzi nu și-a revenit încă după cea mai năpraznică lovitură pe care a primit-o, în perioada postdecembristă, în câteva zile de la jumătatea lunii iunie 1990. Prin Revoluția din 1989, România a trăit clipa astrală a percepției sale în lume, însuși Emil Cioran, vreme îndelungată cel mai antiromân declarat dintre români, s-a dezis de tot ce scrisese până atunci despre țara natală pentru a afirma tranșant că, în sfârșit, este mândru de faptul că este român.
Trombele de fum de la Ministerul de Interne care au acoperit cerul Bucureștiului și bâtele minerilor și pretinșilor mineri peste testele pietonilor ochelariști și bărboși ai Capitalei au pus la pământ, pentru multă vreme, în doar trei zile, un prestigiu internațional ridicat la un nivel istoric fără precedent, tot în numai câteva zile, în decembrie 1989. Evoluțiile convulsionate din prima parte a anului 1990 erodaseră deja acest prestigiu, prin abordări, decizii, indecizii, controverse – toate politice – neinspirate, contrariante sau răstălmăcite și instrumentate; prin iureșul orb al mulțimilor împotriva instituțiilor provizorii ale statului; prin campanii de presă interne și internaționale perfide. „Fenomenul“ Pieței Universității, care a fost, în același timp, un nou mai 1968 european, o nouă Primăvară de la Praga, un nou Hyde Park și Tien Anmen, un altfel de „sit-in“ decât cele din America împotriva războiului din Vietnam, a avut și subterane deloc romantice, ba chiar detestabile și potențial periculoase. Ciocnirile interetnice sângeroase de la Târgu Mureș au fost o înfrângere mediatică amară și revoltătoare pentru România, dar au dat un plus de credibilitate, în cancelariile lumii, tactului și înțelepciunii cu care au acționat noile autorități de la București într-un moment în care țara putea avea soarta Iugoslaviei de peste câtva timp.
Dar zilele de 13, 14 și 15 iunie – și nu numai mineriada din 15 iunie – au compromis, pentru multă vreme, România în ochii lumii. Cine a fost inițiatorul acestei prăbușiri, de fapt cine a fost interesat în așa ceva? Logic, nu regimul Iliescu, abia legitimat prin alegeri libere. Atunci? Securitatea, noile servicii secrete, vechea opoziție a supraviețuitorilor din partidele istorice, tânăra și eterogena societate civilă, revoluționari încă în priză, forțe din afara granițelor țării? În toată această enumerare, care nu este exhaustivă, se includ protagoniștii, cu sau fără voia lor, ai evenimentelor din iunie 1990, dar a cui e de fapt marea vină? După 20 de ani, nu se știe prea mult. Oameni din cei mai influenți și mai informați ai momentului se întreabă și azi cine i-a adus de fapt pe mineri la București. Venirea lor n-a fost, oricum, una spontană.
După pumnul primit în plină față de România abia intrată în „democrație emergentă“, presiunea străzii și virulența bătăliilor politice și pe ciolan au intrat într-o curbă descendentă, deși procesul a fost mai lent decât în alte state postcomuniste. Dezastrul fusese însă făcut, misiunea din 13-15 iunie îndeplinită.
Despre toate acestea s-a discutat zilele trecute la masa rotundă de la Institutul Revoluției Române din decembrie 1989, în ciclul de dezbateri „Societatea românească. Anul ‘90“. Concluziile au ajuns până la cele relatate mai sus.
Fapt e că România nu a intrat nici până astăzi în normalitatea democrației. Luptele politice staționează în continuare la o cotă de avarie a indecenței și incoerenței, mulțimile „murmură“ tot mai distinct și reacția lor rămâne imprevizibilă. Incertitudinile sporesc și calea de ieșire din situație nu se întrezărește. Dar ieșirea nu poate fi găsită prin vălătuci de fum și cu bâte sau vătraie „muncitorești“. Un al doilea preinfarct al democrației, cum a fost cel din iunie 1990, ar putea fi fatal României europene. Unei altfel de Românii, poate nu.