Spectacolul cu Aida de Verdi, desfasurat in 15 ianuarie, a starnit interesul prin debutul sopranei Roxana Briban in rolul titular – curiozitate datorata in primul rand faptului ca, de fapt, glasul sau extrem de frumos este mai curand liric, nicidecum spinto-dramatic, iar abordarea unei asemenea partituri in paralel cu Traviata si mai ales Leila (din Pescuitorii de perle) pare cel putin hazardata, daca nu ciudata. Temerile s-au confirmat in sensul ca solista a apelat la o -ingrosare- a glasului, -acoperind- in mod exagerat sunetele care astfel, pe de o parte, isi pierd din stralucirea lor naturala, iar, pe de alta parte, genereaza dificultatea de a intona corect, solista cantand adesea usor -sub ton-. Desigur, timbrul sau generos, calitativ, amploarea vocala (trecand cu usurinta peste intreg ansamblul vocal-orchestral) si pregatirea atenta a rolului, precum si pianissimele pe care Roxana Briban stie sa le realizeze minunat au atras aplauzele unui public destul de putin numeros, dar dispus sa se entuziasmeze la orice efect, la orice acuta. Pe de alta parte, jocul de scena, desi marcat de accente melodramatice, s-a rezumat la inclinarea corpului in momentele care ar fi trebuit sa marcheze suferinta sau disperarea, la prabusiri pe podea cu sens sau fara, toata constructia personajului (destul de schematica de altfel) fiind exterioara, fara o traire autentica, temperamentala si dramatica. Este adevarat ca in general relatia dintre personaje s-a rezumat doar la atitudini conventionale (adesea hilare), pentru ca, de fapt, nici unul dintre protagonisti nu s-a implicat efectiv, prioritara fiind rezolvarea dificultatilor de ordin vocal. Fara nici o indoiala insa, Roxana Briban a fost, de departe, superioara partenerilor sai de scena, pentru ca tenorul Gabriel Nastase este extrem de obosit din cauza suprasolicitarii intr-un repertoriu -de rezistenta- in care a ramas singurul interpret la Opera Nationala (iar jocul de scena nu a fost niciodata punctul sau forte), baritonul Vasile Martinoiu este, de asemenea, singurul care mai poate aborda roluri dramatice, reusind performante demne de toata stima la cei 68 de ani ai sai, mezzo-soprana Gabriela Dragusin se mai aude doar in registrul acut, iar miscarea scenica a celor doi solisti se rezuma la elemente rudimentare, basul Paul Basacopol se lupta cu cele cateva fraze ale Regelui, iar basul Pompeiu Harasteanu ramane poate singurul din -garda veche- care inca isi pastreaza, la cei peste 67 de ani, sunetul calitativ si mai ales stie sa confere relief si prestanta personajului.
La pupitru, tanarul dirijor Cristian Orosanu, a carui dorinta de afirmare este meritorie, a condus fara partitura, gestica sa marcand in special masura si intrarile, ceea ce nu a ferit insa spectacolul de decalaje (in special in relatia cu corul pregatit de altfel foarte bine de catre neobositul maestru Stelian Olariu); un dirijor cu experienta stie ca trebuie sa urmeze solistul, dar de aceasta data nu a tinut seama de faptul ca cel putin doi dintre protagonisti respira mai lent si nu mai au supletea necesara pentru a se incadra in tempo-ul notat in partitura (pe care, desigur, dirijorul ar fi dorit sa-l imprime secventei respective), generand dezechilibre ce au creat uneori sentimentul ca totul -patineaza-. O anume prudenta sau poate concentrarea maxima asupra relatiei scena-fosa au facut ca intreaga derulare a demersului sonor sa se realizeze -pe orizontala-, nici macar orchestra nereusind sa confere acea forta expresiva pe care ar trebui sa o transmita monumentala partitura verdiana.
Adevarul este ca si conceptia regizorala semnata, in urma cu cativa ani, de Plamen Kartaloff (adus cu -mari sacrificii- de la Sofia, dar total neinspirat in aceasta montare) este gandita tot pe orizontala (la propriu), inclusiv baletul (coregrafia Ioan Tugearu), al carui simplism saracacios este subliniat si de numarul redus al interpretilor, dar si de indiferenta cu care balerinii executa miscarile golite de sens. Singura intentie de -plan inalt- este data de oribila scara pe care nefericita Amneris trebuie sa urce si sa coboare atat in -Tabloul Camerei-, cat si in -Tabloul Triumfal-. Un plus de ridicol este dat si de cei opt -prizonieri- care sunt de fapt ca niste copii adulti ce se plimba prin scena, precum si de -soldatii- care fie nu reusesc sa merga in ritm, fie au o moleseala aproape umoristica pentru o armata de invingatori (este adevarat, obositi de lupte si de caldura Egiptului…), fie de faptul ca aceeiasi figuranti aduc succesiv si -lectica- regala, si carul alegoric al lui Radames – si exemplele ar putea continua.
Comentariile si rezervele referitoare la montarea spectacolului (cu ale sale module ce amintesc sobele de teracota) au fost expuse inca de la premiera, iar neajunsurile si neimplinirile solistilor nu sunt nici ele o noutate, dar publicul nostru este de obicei indulgent, iar specialistii incearca sa vada in primul rand lucrurile bune, pornind de la ideea ca -asta avem, cu asta defilam-… Si totusi, un sentiment de tristete nu poate fi ascuns, pentru ca este vorba despre Opera Nationala si, sincer vorbind, in alte teatre de opera din tara am intalnit adesea distributii mult mai omogene si mai ales o pasiune, o implicare incomparabila a intregului ansamblu in realizarea unui spectacol care sa impresioneze, sa incante cu adevarat publicul prin dinamism si stralucire. Din pacate, tinerii cu voci bune pleaca, in majoritate, in strainatate, solistii din generatiile mature se apropie de zenit, iar cei nou angajati nu prea confirma asteptarile noastre. Si atunci, involuntar, se naste nostalgia… -zapezilor de altadata-…
P.S. – Opera Nationala propune, in 19 ianuarie, cand se vor implini 150 ani de la premiera mondiala a operei Trubadurul, o noua intalnire cu muzica verdiana, marcand momentul aniversar prin readucerea in repertoriu (macar pentru o seara) a acestui titlu extrem de indragit, prezentat insa extrem de rar din acelasi (etern) motiv al lipsei solistilor adecvati partiturii. Dar sa speram ca protagonistii (printre care si tenorul Stelian Negoescu, inlaturat din ansamblul teatrului cu doi ani in urma si invitat apoi -cu bucata- in situatii-limita) vor fi la inaltimea asteptarilor unui public ce va dori sa traiasca sentimentul unui eveniment, ONB onorand astfel (cel putin ca intentie) nemuritoarea creatie care, in 19 ianuarie 1853, a vazut lumina rampei la Roma, aplaudata apoi entuziast pe toate scenele mari si mici din intreaga lume. La noi, candva, Trubadurul era una dintre splendorile Operei bucurestene, interpretarile de referinta ramanand si astazi vii in amintirea melomanilor.
Informațiile transmise pe www.curentul.info sunt protejate de dispozițiile legale incidente și pot fi preluate doar în limita a 500 de caractere, urmate de link activ la articol.
Sunt interzise copierea, reproducerea, recompilarea, modificarea precum și orice modalitate de exploatare a conținutului publicat pe www.curentul.info
