Un succes al Operei din Brasov

In curand, se vor implini 110 ani de la premiera mondiala a operei Falstaff de Verdi, ultima lucrare a maestrului care, dupa o viata marcata de suferinte si izbanzi ce se regasesc din plin in creatia sa fabuloasa, prioritar dramatica, incarcata de pasiune, lirism si tragism deopotriva, si-a permis -luxul- sa scrie, in sfarsit, dupa propria sa voie, neconditionat de gustul publicului, de comenzile vreunui director de teatru sau de limitarile unui libret stupid. Si astfel s-a nascut unica sa opera comica (exceptand o partitura din anii tineretii), inspirata de celebrul personaj shakespearian grotesc si totusi atat de uman, plin de umor si naivitate, dar si de un anume cinism uneori amar fata de sine insusi, libretul semnat de Arrigo Boito realizand o combinatie intre secvente decupate din piesele Nevestele vesele din Windsor, Henry al IV-lea si Henry al V-lea, in care Falstaff este copios reprezentat. La 80 de ani, Verdi dovedea lumii intregi ca stie sa rada, sa contureze personaje comice, pline de verva si haz, de o vitalitate debordanta, surprinzand inca o data publicul in constiinta caruia, de decenii, personajele sale devenisera sinonime cu destinele tragice, cu stralucirea si prabusirea unor caractere puternice a caror soarta le-a impins, invariabil, catre un final sfasietor. Daca Aida si Otello au adus o complexitate neasteptata in scriitura (in special in tratarea orchestrala), ultima sa opera uimeste prin prospetimea si noutatea tratarii vocal-orchestrale, cu totul diferita de tot ceea ce scrisese pana atunci, de o modernitate care si astazi frapeaza.

Apoteoza a intregii sale creatii, Falstaff fascineaza, dar nu se adreseaza melomanului care doreste doar melodii accesibile, ci rafinatului ascultator pe care il delecteaza cu pagini de o frumusete aparte, foarte greu de realizat la un nivel artistic adecvat. Tocmai de aceea, este un titlu care figureaza (sau ar trebui sa figureze) doar pe afisul teatrelor lirice capabile sa asigure o distributie omogena, cu voci frumoase si protagonisti muzicali si veritabili actori. Un argument in plus pentru un director-regizor precum Cristian Mihailescu, dornic sa realizeze -imposibilul-, sa demonstreze ca ansamblul Operei cu care lucreaza poate depasi toate obstacolele unei asemenea provocari – si astfel, in ultima saptamana de ianuarie, ne-a invitat la premiera cu Falstaff la Opera din Brasov, prezentata pentru prima oara in orasul de la poalele Tampei, readusa in repertoriu, in Romania, dupa ani de absenta (in urma cu patru decenii, la Opera bucuresteana partitura era montata intr-o interpretare ramasa si astazi de neuitat). Demn de remarcat este faptul ca majoritatea rolurilor beneficiaza de doua sau chiar patru distributii, ceea ce pare incredibil acum, cand ne confruntam cu o lipsa acuta a solistilor de calitate. In majoritate tineri, protagonistii din seara premierei au cucerit prin robustetea glasurilor, prin bucuria cu care s-au implicat in creionarea fiecarui rol in parte, -jucandu-se- extrem de serios, spre incantarea publicului care a invadat sala Teatrului Dramatic.

Enorma raspundere a rolului titular a revenit baritonului Mugur Curelaru care, desi unanim apreciat pentru talentul sau de actor, a fost destul de rezervat in primul act, dar pana la final a reusit sa dea masura reala a capacitatii sale expresive, rezolvand bine partitura vocala, creionand un bonom nobil scapatat care se doreste mare cuceritor, imbracandu-se in culori stridente, cu penaje ridicole dar amuzante, cu gesturi si atitudini -in nota-. Vorbind despre talent scenic, se cuvine amintit apoi Alexandru Petrescu (deopotriva asistent de regie), exceptional Bardolfo, de un comic irezistibil, de bun gust, facand adevarate acrobatii, iar in final starnind aplauze furtunoase in aparitia sa de -lebada- in poante; si in plan vocal s-a dovedit -ceea ce trebuia-, asemeni partenerului sau, Gabriel Oana, care, in Pistola, a completat fericit cuplul -servitorilor- plini de savoare (dar foarte greu de realizat). Soprana Ioana Margarit a fost o simpatica Alice Ford, rezolvand rolul (si sub aspect vocal) in conditii bune, alaturi de mezzo-soprana Gabriela Hazarian (un glas luminos, maleabil, o prezenta charismatica si simpatica in Mag Page), soprana Mirela Zafiri (fosta sa colega de clasa la prof. univ. Georgeta Stoleriu, frumoasa, vesela, supla in Naneta) si mezzo-soprana Cristina Soreanu (poate prea rasfatata pentru Mrs. Quikly, o femeie trecuta de prima tinerete, isteata si putin intriganta, dar plina de viata si voiosie, cu un glas al carui registru grav a fost mult -ingrosat-, mai estompat in mediu si corect in acut). Valentin Marele – poate cea mai frumoasa voce baritonala pe care o avem in prezent, dublata de o aparitie scenica pe masura – a abordat rolul Ford cu siguranta, desi tesatura nu este ideala pentru glasul sau, dovada fiind sunetele mate, drepte si, surprinzator, adesea nelegate in arcuirea frazei generoase imaginate de compozitor, jocul fiind alert, agreabil, dar fara prestanta pe care ar fi trebuit sa o confere personajului. In Dr. Caius, tenorul Marius Manea a etalat, inca o data, un glas calitativ, metalic, penetrant, mult apreciat de spectatori (din pacate, dupa un angajament de trei luni la Opera Nationala, aceasta s-a dispensat de serviciile sale, solistul revenind la Brasov, unde directorul Cristian Mihailescu stie sa-l puna in valoare), iar tenorul Calin Bratescu, desi marcat de o gripa rebela (care nu s-a -simtit- in glas), a fost un Fenton dezinvolt, agreabil si eficient.

Corul a fost – in ultimul act – un -personaj- bine construit atat sub aspect muzical, cat si ca miscare scenica, regizorul reusind sa-i confere un profil distinct, plin de umor, voie buna si eficienta (maestru de cor Mircea Oros, miscarea scenica Nermina Damian), iar copiii-ingeri au fost cuceritori. Orchestra, alaturi de intreg ansamblul vocal, a fost -la inaltime-, rezolvand, sub bagheta calma, dar ferma, a dirijorului Dorel Munteanu, o partitura extrem de dificila si complexa. Cu siguranta, Fuga finala va capata, in timp, un plus de claritate a desenului vocal, astfel incat se va auzi si dezvoltarea temei, nu doar enuntul acesteia, intr-o relatie omogena si coerenta.

Se cuvine subliniata ingeniozitatea regizorului Cristian Mihailescu in creionarea si coordonarea unor personaje diverse ca trasaturi, reactii, comportament, relatia dintre ele fiind logica, alerta, spumoasa, marele avantaj al spectacolului fiind miscarea permanenta, fara hiatusuri, chiar si in timpul unor secvente muzicale destul de statice, oferind astfel publicului motive permanente de atractivitate in plan vocal si vizual, intr-o partitura care, asa cum mentionam, nu este deloc accesibila melomanilor care doresc doar -slagare-. Trebuie spus ca jocul de lumini (realizat de Ionel Cotarla de la Opera Nationala si Mariana David), decorurile si costumele semnate de Rodica Garstea (in culori vii, interesant concepute in perspectiva turneului pe care Opera il va efectua cu acest spectacol in Austria, Germania etc. – desi nu am inteles necesitatea celor doua tobogane plasate lateral, prezente si la han, si in camera Alicei, si in… padure) au contribuit substantial la reusita unei productii care a dovedit – pentru a cata oara? – ca directorul Cristian Mihailescu cunoaste -secretul- distributiilor omogene si al montarilor de succes ce se adreseaza publicului larg, nu doar specialistilor, premiera cu Falstaff reprezentand un succes real, entuziast aplaudat de spectatorii care au plecat cu zambetul pe buze, deci -pariul- a fost castigat.