Doua noi feerii bat la portile cinematografelor: partea a doua a trilogiei Stapanul inelelor: Cele doua turnuri (regia intregii serii e semnata de Peter Jackson) si desenul animat Planeta comorilor, o adaptare foarte libera (scenarizata de Ron Clements, John Musker si Rob Edwards, primii doi asigurand si regia) a celebrului roman de aventuri Comoara din insula al lui Robert Louis Stevenson, scris in 1883. Ambele investigheaza, prin spectacol, universul fanteziei si al lumilor posibile. Prima construieste o legenda medievala, facand uz de recuzita de sensibilitate si tehnologie a modernitatii si implementand cu talent -multimediatic- proiectul scriitorului si lingvistului J.R.R. Tolkien. A doua deconstruieste un basm cu pirati, o poveste de aventuri pentru copii, careia ii substituie personajele, timpul si, mai ales, spatiul de desfasurare, in numele unei pretinse modernitati: matelotii complotisti sunt alieni ca cei din benzile desenate, iar cautarea comorii devine o -banala- (pentru orice fan al jocurilor cibernetice ori al cartoon-urilor) calatorie intergalactica. Pentru cine adancurile lui Neptun sunt tot una cu preainalturile lui Uranus, permutarea de mediu este inesentiala, valorand cat inlocuirea unui poster de sufragerie -Vraja marii- cu -Cercurile lui Saturn-, iar nu cat preschimbarea subita a O2-ului din bucatarie in H2O, ba chiar este o gaselnita teribila. De ce? Pentru ca sunt mai multe jocuri pe calculator intergalactice decat subacvatice si pentru ca pustii, al caror abecedar sunt tricourile colorate, stiu mai bine cum arata un E.T. decat o murena.
Stapanul inelelor, fidel modelului sau literar, face in permanenta recurs la subtila morfologie a mitului, pentru a construi, brodand -estem peste mitema-, o noua legenda viabila, cladita pe dimensiuni spirituale vecine cu sacrul. Dupa modul de exploatare a culturii stravechi in registrele bine informate si bine inspirate ale modernitatii, demersul creativ al lui Tolkien se aseamana cu cel al lui Carl Orff, compozitorul si muzicologul german, autor al cantatei Carmina Burana, devenit celebru numai datorita acestei lucrari. Tensiunea polemica nedistructiva dintre fiorul crestin si cel pagan, generate de doua matrice ale firii, care nu se anuleaza, ci se interconditioneaza reciproc, ca hedonismul si pocainta din lirica medievala – iata motorul principal al Cantatei profane.
Un dialog asemanator al culturilor se petrece si la J.R.R. Tolkien, asa cum il putem percepe in viziunea cinematografica a realizatorilor americani (pornind de la scenaristi: Fran Walsh, Philippa Boyens, Stephen Sinclair si Peter Jackson si terminand cu echipa de efecte speciale, coordonata de Jim Rygiel), care au avut buna inspiratie de a nu face permutatii alchimice gratuite in opera romancierului erudit. Dialogul dintre cultura crestina si cea pagana este fundamental pentru atmosfera din Stapanul inelelor, chiar daca, datorita lipsei unei tensiuni evidente dintre ele, se lasa mai putin observat. Este un dialog asemeni celui din lumea basmelor medievale europene, in care magicul si miraculosul (lumea pagana) domina prin actiune, dar valorile morale impuse sunt cele ale crestinismului: virtutea in genere, fidelitatea, cumpatarea, curajul. In plus, personajele principale aflate in joc sunt, ca si in basmul european, oameni sau fiinte asemeni oamenilor, care nu se bucura decat incidental si -in caz de urgenta- de puteri nazdravane, imprumutate de la creaturi din alte regnuri.
Iata un criteriu important -de benignitate-, care separa Stapanul inelelor de mai simplul si, aparent, mai -inocentul- Harry Potter, cu care il comparam anul trecut si in care protagonistul nu este, prin fire, un -om normal-, iar cartea pe care o joaca si o propune este tocmai aceasta -anormalitate-. De aceea, Harry Potter creeaza printre copii pottermanie, droguri si secte potter, pe cand umilul Frodo Baggins, protagonistul salvator al omenirii, fara voia lui, din Stapanul inelelor (fie el si hobbit, dar intru totul uman – relatia hobbiti-oameni fiind cam ca intre pigmei si europeni) nu creeaza manii si fobii si nu se propune ca idol (vezi si afisele!). Sunt mai multe secrete narative, inclusiv caracterologice care duc la acest fapt, de pilda, disiparea naratiunii pe mai multe centre de actiune, gravitand in jurul mai multor personaje-lider. Aceasta a fost asigurata initial de J.R.R. Tolkien, care si-a propus exercitiul de a crea civilizatii imaginare, dupa aceleasi criterii si legitati pnevmatice care formeaza limbile – o autentica provocare pentru un scriitor si care, chiar daca este, intr-un fel, tot un demers demiurgic, este mult mai spirituala decat cel de -xeroxare- genetica.
Dar sa revenim la atmosfera din Stapanul inelelor si la civilizatia europeana care ii sta la baza. Esentiale, pentru redarea atmosferei intr-un film de mare montare, sunt castingul (in special figuratia) si scenografia. Una dintre cheile succesului peliculei (a carei prima serie, Fratia inelului, a fost incununata cu patru premii Oscar, cinci premii Bafta, alte premii si numeroase nominalizari) a fost generozitatea producatorilor de a oferi spatiu de lucru unei intregi echipe de arhitecti si scenografi, fiecare dintre acestia avand sarcina de a intruchipa plastic habitatul unei anumite civilizatii. Scenografii au avut inteligenta de a nu inventa stiluri arhitectonice pornind de la zero, ci de a le mula pe matrice ale arhitecturii sacre si profane a lumii vechi, fara sa neglijeze detaliul si toate postprocesarile care sa asigure machetelor virtuale vechime si concretete, depasind, astfel, pericolul kitch-ului, in care cad multe productii de gen.
Si, daca majoritatea personajelor filmului, supunandu-se legii basmului, sunt bune sau rele, scenaristii si infograficienii s-au amuzat aducand in prim-plan un personaj provenit din seria I-a, Gollum (un fel de Golem – ne spune memoria ancestrala), un hobbit decazut, din sete nemasurata de putere, la un stadiu cvasidemonic, sfasiat intre malitie extrema si pocainta. Personajul, redat cu mult umor, este realizat in intregime pe calculator, dar este la fel de credibil ca partenerii sai umani, mimica si gestica lui fiind conduse -muschi cu muschi- de cele ale actorului Andy Serkins.
Si inca un amanunt, trecut de obicei cu vederea: traducerea este semnata de Andreea Puticiu, care reuseste sa redea incredibil de multe nuante din poetica frazei lui Tolkien.
Elena Dulgheru
Informațiile transmise pe www.curentul.info sunt protejate de dispozițiile legale incidente și pot fi preluate doar în limita a 500 de caractere, urmate de link activ la articol.
Sunt interzise copierea, reproducerea, recompilarea, modificarea precum și orice modalitate de exploatare a conținutului publicat pe www.curentul.info
