-Falstaff- de Verdi

Dupa mai bine de patru decenii, Opera Nationala a readus pe afis un titlu de prestigiu pentru orice teatru liric – -Falstaff- de Verdi – o partitura pe cat de tentanta si ofertanta, pe atat de dificil de realizat sub aspect regizoral, dar mai ales interpretativ, pentru ca este (sau ar trebui sa fie) un spectacol -de echipa-, conditia esentiala a reusitei fiind umorul pe care fiecare dintre cei implicati in acest demers artistic ar trebui sa-l aiba din plin pentru a percepe si a da viata personajelor imaginate de Verdi, pornind de la celebra piesa -Nevestele vesele din Windsor- de Shakespeare, pe un libret in care Arrigo Boito a adus si elemente din -Henri IV-.

Interesul publicului si al specialistilor deopotriva a fost cu atat mai mare cu cat, pe de o parte, multi dintre ei mai pastreaza inca in memorie si in suflet splendida versiune din anii *60, in care distributia alatura nume mari ale scenei noastre, iar pe de alta parte, asteptau sa vada cum va reusi regizorul Cristian Mihailescu sa construiasca spectacolul la doar doua luni dupa premiera cu acelasi titlu pe care a semnat-o, cu mult succes, la Opera din Brasov, in dubla calitate, de regizor si director. Nu stiu sa fi existat vreun regizor care sa gandeasca si sa puna in scena (aproape) simultan aceeasi lucrare in doua maniere diferite – o provocare, dar si un risc cu totul aparte, potrivite insa de minune unui Leu autentic.

Imaginand derularea actiunii intr-un (posibil) butoi (dupa cum sugereaza -peretele- semicircular construit din sipci), cu personaje sarjate (in special cele masculine), cu costume oarecum in spiritul epocii, dar tratate ciudat (in viziunea scenografica semnata de Viorica Petrovici), Cristian Mihailescu a realizat o montare in care imaginea si comportamentul personajelor sugereaza mai curand parodia, cateva idei de efect (precum iesirea lenta a uriasului Falstaff din baia de aburi, decorul glonfabil, costumele si betigasele fosforescente din final sau plutirea -spiridusilor verzi- deasupra scenei) incercand sa confere tocmai acea nota de umor fara de care ultima creatie verdiana isi pierde insasi esenta imensului hohot de ras pe care compozitorul l-a oferit lumii cu o geniala inspiratie. Desfasurarea miscarii scenice in planuri suprapuse, culorile vii si micile gaguri sunt binevenite in acest sens, compensand intr-o oarecare masura lipsa de verva reala a majoritatii interpretilor, care s-au straduit, evident, sa intre -in pielea- personajelor intrupate, reusita fiind insa partiala, pentru ca mai toti au executat constiincios indicatiile regizorale, fara a se implica efectiv in -joaca- atat de pretentioasa si serioasa, menita sa convinga publicul si mai ales sa-l amuze prin situatiile create, prin credibilitatea unor prototipuri. Dovada cea mai elocventa a faptului ca hazul si verva au fost -facute- a fost lipsa de reactie a spectatorilor, apatia cu care au urmarit derularea actiunii care, trebuie sa recunoastem, a devenit mai alerta, mai convingatoare spre final. Dar aceasta nu este vina regizorului, ci a faptului ca, in general, la ONB nu mai exista demult -spectacole de echipa-, pentru ca fiecare solist reprezinta o individualitate care isi urmareste doar propria evolutie scenica si vocala, foarte putini stiind, chiar in viata de zi cu zi, sa rada, sa fie spontani si pusi pe glume. De altfel, se stie ca rolurile comice sunt cel mai dificil de realizat pe coordonatele cerute de autor si asteptate de public, iar noua productie cu -Falstaff- a demostrat din plin aceasta convingere. Fara a incerca o comparatie, trebuie spus insa ca Opera din Brasov a cucerit aplauze la scena deschisa, tocmai pentru ca beneficiaza de solisti tineri, plini de viata si buna dispozitie, care -se joaca- si creeaza personajele cu o placere vizibila, relatia dintre acestea devenind fireasca, declansand explozii de ras in sala.

In distributia de premiera, baritonul Sever Barnea a fost un Flastaff impozant, conformandu-se indicatiilor regizorale cu seriozitate, rezolvand aspectele vocale cu corectitudine, insa fara a conferi acele inflexiuni si accente care ar trebui sa caracterizeze fiecare fraza, fiecare cuvant, incarcate, in partitura, de subtilitati si sensuri de un rafinament aparte. Ramane sa intelegem si de ce a preferat sa cante mai tot timpul in piano sau in mezza-voce, cu rare izbucniri in forte, mai ales ca, de obicei, este recunoscut pentru amploarea vocala pe care doreste sa o etaleze. Prin contrast, baritonul Stefan Ignat s-a remarcat tocmai prin generozitatea glasului calitativ, prin bogatia sonora, desi a construit un Ford mai curand grotesc prin aparitie si comportament.

Tenorul Valentin Racoveanu (Bardolfo) si basul Paul Basacopol (Pistola) s-au straduit sa fie servitorii betivi si cam natangi ai lui Falstaff, sarjand insa pana la falsitate. In schimb, tenorul Florin Diaconescu, al carui farmec si umor personal sunt bine cunoscute, a realizat un Dr. Caius in nota ceruta de autor, ajutat fiind si de glasul penetrant si expresiv.

Trebuie spus ca solistele s-au dovedit mult mai aproape de intelegerea personajelor, dar si de rezolvarea vocala adecvata, soprana Roxana Briban fiind o cocheta Alice, surprinzator de degajata si zambitoare, cucerind din nou prin frumusetea glasului calitativ, condus cu finete (dar din nou excesiv de -acoperit-, ceea ce-l vaduveste de stralucirea naturala), mezzo-soprana Oana Andra – o simpatica si dezinvolta Meg Page, cu o voce supla si muzicala, iar mezzo-soprana Adriana Alexandru a fost o convingatoare Mrs. Quickly, pentru ca ea insasi este plina de nerv in replici si poante, ceea ce -se simte- in construirea personajului in plan scenic si vocal deopotriva. Un mare avantaj a fost faptul ca vocile lor s-au imbinat excelent atat timbral, cat si ca omogenitate si intentii interpretative. De altfel, ansamblurile feminine au fost net superioare celor barbatesti, evolutia lor corecta si precisa contrastand adesea flagrant cu partenerii de scena, rezultatul fiind ratarea tuturor ansamblurilor mixte, inclusiv celebra Fuga din final.

Tenorul Marian Somesan a dovedit ca poate rezolva cu acuratete rolul Fenton, vocea calda, ingrijit condusa avand toate datele pentru a se dezvolta promitator (sa nu uitam ca este inca student), in timp ce partenera sa de -cuplu-, soprana Rodica Ocheseanu, a fost o Nannetta simpatica, rasfatata, cantand insa permanent intr-un pianissimo atat de discret incat s-a auzit cu greu chiar si in primele randuri ale salii. De ce, in seara premierei, nu a fost distribuita minunata soprana Mihaela Stanciu in acest rol ramane o intrebare… retorica.

Corul a sunat bine in ultimul tablou (maestru de cor Stelian Olariu), iar orchestra a constituit o surpriza deosebit de placuta, dovedind ca poate sa sune frumos, dens, sa creeze o coloristica bogata, cu momente discrete si secvente de anvergura simfonica. Meritul ii revine, in acest sens, (si) dirijorului Adrian Morar care, cu o gestica precisa si eficienta, a reusit sa coordoneze relatia fosa-scena, rezolvand cu profesionalism si decalajele determinate de dificultatea sincronizarii ansamblurilor vocale la care ne-am referit anterior.

Miscarea scenica datorata balerinei Madalina Slateanu-Bulgaru, efortul enorm al regizorului care a dorit – si, intr-o anume masura, a reusit – sa scoata din amorteala si conventionalism interpretii Operei Nationale care… au uitat demult sa rada, dar care s-au straduit cu evidenta seriozitate sa raspunda solicitarilor, scenografia multicolora au contribuit la realizarea unui spectacol ambitios, deosebit de dificil, menit sa readuca pe afisul bucurestean o lucrare geniala, ceea ce, in sine, este un aspect demn de lauda. Ramane sa vedem insa daca productia va fi sau nu -de cursa lunga-. Dar faptul ca spectatorii din seara premierei evocau nostalgic fantastica distributie de alta data, amintindu-si totodata celebra butada -ai Lakme – dai Lakme, n-ai Lakme – nu dai Lakme-, ne face sa fim destul de rezervati in privinta succesului de durata…