Devenirea intru spirit

Spiritul uman, scria savantul Gr. T. Popa, trebuie considerat ca o complexa organizatie, ca o forma care evolueaza, in care trebuie sa domneasca ordinea si planuirea. Planuirea tinteste la perfectionarea spiritului prin complicare si ordonare. In ideea restabilirii ordinii si a unei chibzuite planuiri, marele medic a scris lucrarea Reforma spiritului, aparuta de curand la Editura Viata medicala romaneasca, ingrijita de Petre Popescu-Gogan si Claudia Voiculescu, cu o prefata semnata de acad. Mihai Draganescu. Cartea reuneste trei lucrari, prezentate in aula Academiei Romane si reunite acum in integrum, cu valoarea unei necesare restituiri, si ofera cititorului contemporan posibilitatea de a cunoaste o conceptie a carei actualitate este neatinsa de trecerea anilor.

Nascut in anul 1892, Gr. T. Popa si-a facut studiile liceale si medicale la Iasi, unde isi ia doctoratul in medicina si chirurgie. Si-a perfectionat studiile la Universitatea din Chicago, la Statiunea Biologica Marina de la Woods-Hale (SUA). Intre 1928 si 1942 a fost profesor titular la Catedra de Anatomie si Embriologie a Facultatii de Medicina din Iasi, pentru ca apoi sa vina la Bucuresti, unde a si functionat pana la plecarea sa prematura spre cele vesnice, in 1948. In anii 1929, 1930, 1932 a fost cercetator la Institutul de Anatomie din Londra, iar in 1935 si 1936, demonstrator si cercetator la Institutul de Anatomie din Cambridge. In principal, cercetarile care l-au impus pe plan mondial au fost descrierea facuta, impreuna cu Una Fieding, a sistemului port-hipofizar, ca si numeroasele lucrari despre structura functionala a pericardului si durei-mater, localizarea si activitatea unor centri nervosi vegetativi, dubla inervare a fibrei musculare, structura si embriologia meningelor, provenienta lichidului cefalo-rahidian, evolutia globulelor rosii in raport cu glandele endocrine. Impreuna cu G. Toparceanu si M. Sadoveanu infiinteaza, in 1936, revista Insemnari iesene. A fost ales membru corespondent al Academiei Romane in anul 1936, insa avea sa fie exclus in anul 1948 si la cinci saptamani se stinge din viata. Avea sa fie repus in drepturi, post-mortem, in anul 1990. Un destin tragic, un destin de martir, de-ar fi sa amintim doar ca, in 1947, dupa ce a sustinut, la Ateneul Roman, conferinta -Morala crestina si timpurile actuale-, jandarmii l-ar fi arestat daca nu se opuneau studentii.

Despre destinul de martir al acestui mare savant si ganditor s-a vorbit pe larg la simpozionul Grigore T. Popa – filosof al stiintei, organizat de Comitetul roman pentru istoria si filosofia stiintei si tehnicii (CRIFST) al Academiei Romane. In cuvantul de deschidere, acad. Mihai Draganescu, presedintele CRIFST si moderatorul lucrarilor, a subliniat ca Gr. T. Popa, personalitate remarcabila a medicinii si biologiei romanesti, a fost o victima, nu singura, a interventiei politicului in viata academica, pentru care nu Academia Romana este vinovata, dar ei ii revine datoria ca, in numele adevarului, sa analizeze situatia si sa restabileasca valorile in ierarhia lor reala. In aceasta perspectiva, comunicarile sustinute de acad. Ion Haulica – Aportul prof. Gr. T Popa la descoperirea neurocriniei -, prof. Constantin Balaceanu Stolnici, membru de onoare al Academiei Romane, – Este posibila o antropologie a conceptului de spirit -, prof. C. D. Zeletin – Problematica Reformei spiritului -, dr. Miltiade Ionescu – Ultimii ani ai vietii profesorului Gr. T. Popa -, dr. Arcadie Petrescu – Gr. T. Popa si prioritatea spiritului -, Petre Popescu-Gogan – Aparitia cartii Reforma spiritului -, dr. Grigore Gr. Popa-junior – Eforturi pentru integrarea operei lui Gr. T. Popa in circuitul culturii – au reusit sa puna in lumina contributiile stiintifice ale marelui Medic si Cetatean intr-un act de binevenita restituire.

Lucrare de filosofie a stiintei, Reforma spiritului are forma unui triptic tematic – Principii de educatie si invatamant; Stiinta ca baza de primenire a omului; Tensiunea nervoasa si boala secolului – dezvoltat cu rigoare metodica si argumentat coerent intr-o depasire a stiintificului spre filosofie in sensul pe care il dadeau anticii. Intr-adevar, Gr. T. Popa este un iubitor de intelepciune si stie ca aceasta stare existentiala de gratie nu poate fi atinsa decat printr-o raspunzatoare asumare a cunoasterii omului, asa cum numai medicina, si in special aceea a sistemului nervos, o poate oferi. Punctul de pornire nu este insa stiinta, ci educatia si invatamantul care preced orice plus de devenire intru spirit, indeosebi in contemporaneitate. Inovatia insasi are nevoie de educatie si invatamant, ca un permanent dialog intre experienta trecuta, starea actuala si tendintele viitoare si pentru aceasta e necesar ca profesorul sa aiba ca ideal cel formulat de Condorcet, care cerea profesorilor universitari sa-si faca din cultura spiritului, din perfectionarea propriilor facultati, preocuparea intregii lor vieti. In desfasurarea demersului teoretic, Gr. T. Popa nu se arata adept al pozitivismului, ci mai degraba al organicismului de tip spencerian, sesizand contradictiile actuale si posibile pentru a face din ele sursa de dezvoltare subordonata valorilor morale. Aceasta, deoarece boala vremii este una de natura morala si nici o indreptare nu-i posibila, pana cand nu vom unifica telurile morale ale omenirii intregi. Natiunile nu sunt create pentru a se extermina, ci pentru a convietui armonic pe linia acelorasi comandamente morale. Iubeste pe aproapele tau ca pe tine insuti trebuie sa fie aplicat atat indivizilor, cat si popoarelor. Menirea nu poate trai cu doua morale, una care condamna crima, furtul, minciuna si alta care le admite. Trebuie sa ajungem la constiinta solidaritatii morale, asa cum mai inainte am ajuns la constiinta solidaritatii nationale.

Spre acest deziderat se porneste de la cunoasterea creierului uman, de la acel creier reflexiv, care la nastere aproape ca nu functioneaza si de aceea evolutia lui controlata poate face ca umanitatea sa depaseasca acel stadiu de semicivilizatie. Notiunea originala de semicivilizatie merita, cum apreciaza acad. Mihai Draganescu, o atentie deosebita, putand deveni un concept important pentru istorie si sociologie. Studiind activitatea celor doua parti ale creierului – cel vechi, impulsiv si emotiv, si cel recent, scoarta cerebrala -, Gr. T. Popa apreciaza ca primul este al primitivismului, in timp ce evolutia spre civilizatie duce la precumpanirea creierului ganditor si rational. Ca proces, evolutia poate avea crize, ce fac posibila intoarcerea la primitivitatea nervoasa si, o data cu ea, la o abdicare de la civilizatie in semicivilizatie, cu elemente de barbarie. Si oare una dintre cartile celebre ale veacului trecut nu se numea Barbaria cu chip uman? Unul dintre semnele ei este renuntarea la personalitate, de care trebuie sa ne temem cat mai mult si in contra careia trebuie sa reactionam cat mai este timp. Pentru revenire, nu e nevoie de o radicala ruptura de trecut, deoarece acesta nu-i o impletitura de lanturi, ci o linie de impuls; un izvor de energie spirituala fara care nimic nu se poate realiza. Nu totul trebuie daramat pentru a lua-o de la inceput, pentru ca tot de la om se pleaca, fiindca este fiinta vie care a ajuns la maximum de complicatii cu posibilitati de complicare viitoare nelimitate (s.n.). E nevoie de o primenire a spiritului, pe baza unei cunoasteri cat mai profunde a creierului, acest primum movens al realitatii, a carui principala functie de complicare progresiva este intr-o permanenta interactivitate cu mediul inconjurator si cu acel sine interior.

Ajungem la un alt concept-cheie, cel de tensiune, acea stare de presiune a corpurilor vii, care cauta sa sporeasca, prin intinderea suprafetei lor, limitele lor. Dupa o erudita analiza a literaturii de specialitate, se ajunge la tensiunea cerebrala, al carei studiu aprofundat poate explica posibilitatea unei transformari voluntare, pe care omul sa si-o impuna in vederea unei salvatoare reforme a spiritului. Aflate intr-o relatie de tensiune, efortul psihic si relaxarea mentala pot controla evolutia omului spre o anume armonie intre spirit si materie, cu sublinierea ca realitatea realitatilor este spiritul. Or, tocmai spiritul este intr-o mare criza de crestere, poate spre un nou umanism pe care il proiecteaza ganditorul roman. El indemna la o proiectie inauntru a lumii, sa verificam puterile gandirii si modul lor de lucru. Si ca un laitmotiv, imperativul cunoasterii creierului, fara de care nimeni n-ar trebui sa se incumete a dirigui societatea. O asemenea cunostinta si constiinta ar putea evita simplificarile periculoase, intre care sunt amintite rasismul si marxismul. Acestea si altele mai recente pot contrazice evolutia si genereaza frica si neincredere, fac din minciuna un principiu politic si social, orientand comportamentul uman spre ura si violenta. Exemplele nazismului si comunismului sunt graitoare de la sine. De aceea, e mult mai buna metoda crestina, care admite ca nimeni nu cunoaste adevarul absolut si ca fiecare se poate insela, caci din aceasta metoda iese ingaduinta si modestia spiritului, dispusa sa se armonizeze printr-o toleranta comuna. La aceasta intelepciune crestina trebuie sa revenim, pentru a putea calma convulsiile prezentului si pentru a incepe o reconstructie durabila a societatii. Altfel, libertatea nu este decat o forma de acoperire a atator si atator acte inumane, care primejduiesc viata sociala si degradeaza omul. Organul adevaratei libertati este creierul reflexiv si nu se poate intretine si dezvolta, decat tot in libertate. O libertate, care, la limita, se interiorizeaza si nu poate fi victima unor dictatori, care se vor opri neputinciosi intotdeauna la granitele retelei nervoase meditative, pe care n-o pot controla si n-o pot deforma. Increderea in aceasta libertate este atat de mare, incat inteleptul crestin incheie: Iar daca, pentru a fi siguri de exterminare, dictatorii rastignesc, atunci spiritul trece, prin vibratii invizibile, de la cel crucificat la cei in lanturi si minunea unei invieri se poate face, invierea libertatii, fara de care omenirea s-ar stinge.

Lumina acestei Invieri, a cunoasterii Adevarului care ne face liberi, e undeva in adancul cel mai adanc al omului ca imparatie a cerului, pe care fiecare sarbatoare de Paste o actualizeaza o data cu vestea care a schimbat lumea – Hristos a inviat.