S-ar putea crede ca fiecare varsta a cinematografului reinventeaza iubirea si totusi, cele mai mari nume ale -filmului de arta- postbelic s-au sfiit sa vorbeasca despre aceasta, cucerindu-si laurii tocmai prin spovedania neputintei de a iubi. Bergman si Antonioni, chiar Fellini, Tarkovski si Ozu izoleaza marele creuzet al confruntarii masculin-feminin undeva la marginea campului constiintei eroilor lor, preocupati de abisale redefiniri ale sinelui prin el insusi si ignorand poteca spre cel de aproape. Astfel incat cea mai mare tema a literaturii cade in desuetitudine in cinematograful contemporan, marii regizori dau neputinciosi din umeri, se tem de amor, preferandu-i orice altceva (de la orgie la asceza, la feerie si la pamflet social) si abandonandu-l in seama telenovelor. Din fericire, exista culturi (cum ar fi cea iberica) nascute parca tocmai din torentul de sange si spirit generator al marilor povesti de iubire, a caror existenta (dar oare numai a lor?!) pare conditionata de rezolvarea eternei probleme a vorbirii cu el, a vorbirii cu ea… A iubi la marile cote ale fiintei, in lumea de azi, este mai greu decat a face filozofie, reciclari culturale ori revolutii sociale, iar a scrie (in imagini sau in cuvinte) despre un sentiment vechi de cand lumea si cantat dintotdeauna este aproape o nebunie. De aceea, Pedro Almodovar este un temerar.
-Lumea se va sfarsi cand va creste iarba pe cararea spre celalalt- – spun Sfintii Parinti – or, tocmai aceste carari le cauta cu infrigurare si chiar le exalta marele spaniol. Carari zidite in piatra carnii si a pasiunii, in sentimente si in dureri – parcurgerea lor devine un ritual si o arta, arta de a iubi, de a-l dibui sufleteste si de a-l apropia de tine pe celalalt, chiar daca acesta a ajuns sa fie aproape o umbra. Titlul ultimului film al regizorului-scenarist, Vorbeste cu ea!/ Hable con ella! (Globul de aur pentru cel mai bun film strain, Premiul Oscar pentru cel mai bun scenariu original), este tocmai expresia acestei cautari, a ritualului de supravietuire prin dragoste dincolo de constrangerile exterioare ori chiar in pofida lor, de descoperire a sensului vietii in trairea pentru celalalt – chiar daca faptul concret ajunge uneori la pragul nebuniei.
Un barbat de 40 de ani care plange, calatorind, un alt barbat foarte tanar, un mare naiv care-si petrece viata ingrijind femei bolnave si e fericit, fara a cunoaste vreuna, doua femei in coma, una in culmea carierei, dar ranita de dragoste, celalalta, inca bajbandu-si drumul in lumea dansului, prima, dorindu-si moartea, cealalta, rasfatandu-se vegetativ pe patul spitalului (numai un infirmier bun poate observa aceasta!) – iata patru povesti de viata intretesute, desfasurate pe fundalul efervescent al baletului, al melosului spaniol si al corridei.
Almodovar stie sa povesteasca, nu se teme de ridicol, de kitsch, de lacrimi sau de banalitate, isi iubeste personajele si are acea stiinta a mirarii, indispensabila realizarii oricarei opere autentice. Pe langa nelipsitele si complicatele retrospectii, in Vorbeste cu ea!, spre deosebire de filmele anterioare (Totul despre mama mea, Sange fierbinte, Tocuri inalte), el introduce mai multe niveluri textuale (muzica vocala si baletul, ca secvente de sine statatoare, si filmul in film) – doua registre de lectura complementare (primul, liric, fierbinte si vibrant, al doilea, de un comic burlesc-suprarealist) ale trairii protagonistilor. Almodovar evita sentimentalismul cu ajutorul umorului, iar sinceritatea si felul direct de a se confesa prin eroii sai il feresc de cinism si duplicitate. De obicei, in filmele regizorului spaniol vorbesc mai mult femeile (despre barbati si despre iubire). In Hable con ella!, el da cuvantul barbatilor, care traiesc in umbra femeilor si care vor povesti (iata ca si barbatii stiu sa vorbeasca despre ei insisi!) despre suferintele despartirii, despre singuratate si despre nevoia de a darui. Fiecare personaj poarta o istorie dezvaluita in dialoguri si retrospectii, niciodata excesiva, niciodata livresca. Una dintre temele obsesive ale cineastului este relatia cu parintii, mai ales cu parintele de sex opus, de obicei vag simpatetica si niciodata revansarda, chiar daca intotdeauna copilul poarta o cruce (cruce-zestre) mostenita de la parintele sau. Destinele nu se incheie o data cu moartea – viata este prea scurta si traita prea intens pentru a pune punctul final – ele se continua, schimbandu-si volutele, in viata copilului. Totusi, din fericire, niciodata la Almodovar materia vietii nu se cristalizeaza in teorie, primeaza rugozitatea frenetica a faptului real, in concretitudinea sa, generala si unica in acelasi timp.
Erotismul, o alta coordonata a operei regizorului spaniol, se concretizeaza intr-o curiozitate adolescentina (si uneori autoironica) fata de trupul femeii – tainita a atator mistere biologice si sufletesti, curiozitate care – spre deosebire de exemplul fellinian – depaseste nivelul ludicului, cautandu-l, cu candoare si curatenie sufleteasca, pe acela al pasiunii. Pasiunea, pentru Almodovar, nu este un moft burghez, nici un reziduu al paranoilor cinematografice ori un Everest de cucerit din snobism, pasibil, apoi, perversitatilor de orice fel, ci un mod firesc de umplere a unui mare gol sufletesc si o urcare anevoioasa intru a fi, a fi prin celalalt, o proba de incercare a sufletelor tari, iar filmele sale sunt tot atatea cronici, duioase si virile in acelasi timp, de victorii si naufragii.
Informațiile transmise pe www.curentul.info sunt protejate de dispozițiile legale incidente și pot fi preluate doar în limita a 500 de caractere, urmate de link activ la articol.
Sunt interzise copierea, reproducerea, recompilarea, modificarea precum și orice modalitate de exploatare a conținutului publicat pe www.curentul.info
